Pentru un nou drum german

Politica europeană a Germaniei este pe cale de a fi supusă unei trasformări la fel de importante precum a fost Ostpolitik – îmbunătăţirea relaţiilor cu blocul sovietic – în anii 1970. În timp ce acea politică purta sloganul "schimbare prin apropiere", noua abordare a Berlinului ar putea fi botezată "mai multă justiţie prin mai multă europenizare".

În ambele cazuri, este vorba despre depăşirea unei falii despărţitoare: între Est şi Vest, în anii 1970, şi respectiv între Nord şi Sud, astăzi.

Ameninţarea existenţială generată de către criza financiară şi criza euro îi face pe europeni să realizeze că nu trăiesc în Germania sau Franţa, ci în Europa. Pentru prima dată, tinerii europeni sunt puşi în faţa propriului lor "destin european". Cu un nivel de educaţie mai mare ca niciodată şi cu aşteptări pe măsură, aceştia sunt confruntaţi cu o scădere a pieţei muncii declanşată de ameninţarea falimentelor naţionale şi de criza economică. La ora actuală, un european din cinci în vârstă de mai puţin de 25 de ani nu are un loc de muncă.

Acolo unde şi-au instalat taberele de corturi şi au ridicat vocea, ei cer justiţie socială. În Spania şi Portugalia, la fel precum în Tunisia, Egipt şi Israel (spre deosebire de Marea Britanie), îşi fac auzite cererile într-un mod pe cât de nonviolent, pe atât de puternic. Europa şi tineretul ei sunt uniţi în furia lor împotriva politicienilor care sunt dispuşi să cheltuiască inimaginabil de mulţi bani pentru a salva băncile, în timp ce risipesc viitorul tinerilor ţării lor. Dacă speranţele tinerilor europeni devin victimele crizei euro, ce poate rezerva viitorul unei Europe a cărei populaţie îmbătrâneşte din ce în ce mai mult?

Câştigăm împreună sau pierdem singuri

Criza financiară a reuşit cu siguranţă să facă cel puţin un lucru: cu toţii (inclusiv experţii şi politicienii) am fost propulsaţi într-o lume pe care nimeni nu o mai înţelege. Din punct de vedere al reacţiilor politice, două scenarii extreme se juxtapun. Primul este un scenariu hegelian, în care, având în vedere ameninţările generate de riscul global al capitalismului, "vicleniei raţiunii" îi este acordată o şansă istorică. Acesta este un imperativ cosmopolit: colaboraţi sau eşuaţi, reuşiţi împreună sau rataţi în mod individual.

În acelaşi timp, incapacitatea de a controla riscurile financiare (alături de schimbările climatice şi mişcările migratoare) oferă un scenariu în stilul lui Carl Schmitt, un joc de strategie pentru putere care deschide porţile politicilor etnice şi naţionaliste.

În mod paradoxal, succesul Uniunii Europene este de asemenea şi unul dintre cele mai mari obstacole ale acesteia. Oamenii au ajuns să considere multe dintre realizările acesteia ca făcând parte din ordinea normală a lucrurilor, astfel încât poate că nu le vor acorda atenţie decât dacă nu vor mai exista.

Este suficient să ne imaginăm o UE în care sunt reintroduse controalele paşapoartelor la graniţe, în care nu mai există reguli de securitate alimentară peste tot, în care libertatea presei şi libertatea de exprimare nu mai sunt la standardele actuale (pe care Ungaria le încalcă deja, expunându-se în consecinţă la o supraveghere strictă), şi în care europenii care călătoresc la Budapesta, Copenhaga sau Praga, sau chiar la Paris, Madrid şi Roma, sunt obligaţi să schimbe bani şi să ţină evidenţa ratelor de schimb. Ideea că Europa este casa noastră a devenit firească pentru noi. Poate că asta explică de ce suntem gata să-i periclităm existenţa atât de uşor.

Trebuie să privim realitatea în faţă şi să recunoaştem că Germania împărtăşeşte de acum înainte destinul Europei. Spre deosebire de comunitatea de destin dintre doi rivali, precum cea care există între Statele Unite şi China, comunitatea de destin a Europei este bazată pe legi comune, pe o monedă comună şi pe graniţe comune, dar şi pe principiul "never again!" (niciodată din nou).

O nouă înfăţişare pentru UE

În loc să invoce un trecut nobil, UE încearcă să se asigure că trecutul nu se va repeta niciodată. În loc să devină un super-stat sau mecanism care să reprezinte în cel mai bun mod interesele naţionale iluminate, UE a luat o a treia înfăţişare. Rolul său principal este acela de a orchestra. Facilitează punerea în relaţie a obligaţiilor şi a organismelor imanente statelor suverane, precum şi a organizaţiilor transnaţionale, a guvernărilor municipale şi regionale, şi a organizaţiilor societăţii civile.

În acest cadru, fondurile de salvare pentru ţările sud-europene au generat o logică conflictuală între naţiunile donatoare şi cele debitoare. Naţiunile donatoare trebuie să implementeze programe de austeritate locale şi, din această cauză, exercită o presiune politică asupra naţiunilor debitoare la un nivel care depăşeşte pragul suferinţei. Pe de altă parte, naţiunile debitoare se consideră victime ale unui dictat UE care încalcă autonomia şi demnitatea naţională. Ambele suscită ură împotriva Europei, pentru că toată lumea vede Europa ca o acumulare de impuneri.

Când este vorba de criza eternă numită Europa, conflictul în privinţa modelului viitorului stârneşte următoarele întrebări: În ce măsură revolta tinerilor indignaţi depăşeşte cu adevărat graniţele şi promovează solidaritatea? În ce măsură sentimentul de a fi lăsat în urmă conduce la o experienţă generaţională europeană şi la noi iniţiative de politică europeană? Cum se comportă muncitorii, sindicatele şi centrul societăţii europene? Care din principale partide, în Germania, de exemplu, are curajul să explice cetăţenilor ce însemnă până la urmă Europa ca patrie? Merkel aderă ideii hegeliene preferând ocolişurile raţiunii.

Regândirea viitorului Europei

Ca să folosim metafora dansului: doi paşi înapoi, un pas lateral şi apoi o magică, sclipitoare schimbare de direcţie printr-un un micuţ pas înainte – dansând pe o muzică pe care nici germanii, nici ceilalţi europeni nu o pot auzi şi nici înţelege. În timp ce fostul cancelar Helmut Kohl a lansat avertizări împotriva unei Europe germanizate, aspirând la o Germanie europenizată, Merkel susţine un euro-naţionalism german, plasându-şi încrederea în capacitatea politicilor economice şi regulatoare de la Berlin de a vindeca rănile Europei.

Dar în lumina crizei financiare, politica europeană actuală ar trebui să joace acelaşi rol precum Ostpolitik a jucat în Germania divizată a anilor 1970: o unificare politică fără frontiere. De ce a fost evidentă reunificarea enorm de costisitoare cu Germania de Est, şi de ce, pe de altă parte, integrarea economică a naţiunilor debitoare precum Grecia şi Portugalia suscită atâta încrâncenare? Nu este vorba numai de a înfrunta consecinţele. De fapt, adevărata provocare este aceea de a reconsidera şi a remodela viitorul Europei şi poziţia ei în lume.

Introducerea euro-obligaţiunilor nu ar însemna o trădare a intereselor germane. De ce nu ar introduce Europa o taxă pe tranzacţiile financiare, care să reprezinte o posibilitate de a finanţa o Europă socială şi ecologică; care, la rândul ei, să ofere securitatea muncii prin intermediul Europei, şi prin aceasta, să răspundă celor mai mari preocupări ale tinerilor europeni?

Metoda înapoi-şi-înainte şi înainte-şi-înapoi a lui Merkel ar putea de asemenea să dea ocazia unui viitor proiect în care să fie implicaţi Social-Democraţii (SPD) şi Partidul Verde. Odată ce SPD şi Verzii vor explica faptul că o Europă socială este mai mult decât un avar introvertit, ci mai degrabă – folosind argumentul lui Hegel – o necesitate istorică, chiar şi SPD-ul îşi va redobândi prestanţa şi va câştiga alegerile. Acestea, bineînţeles, cu condiţia ca el să aibă curajul să declare Europa ca fiind principalul său proiect, precum Ostpolitik a fost cu peste 40 de ani în urmă.