Ceea ce s-a întâmplat în această criză nu este o implozie a statului. Ci, mai degrabă, o rupere în două. Avem state paralele, fiecare cu propriul limbaj şi valori.

Primul stat este tărâmul Nama*, un regat nebun ai cărui supuşi au resurse nesfârşite. Numărul celor care vor în Namaland este atât de mare că pare să depăşească puterea de înţelegere. Să luăm un singur exemplu concret pentru a vedea cum funcţionează acest loc.

Dumbarton, un orăşel aflat pe malul râului Clyde, în Vestul Scoţiei. Este un loc pe care cei mai mulţi dintre noi îl cunosc, în cel mai bun caz, datorită numelor plictisitoare, pe care le auzim când urmărim rezultatele la fotbal: Stenhousemuir, Brechin, Forfar, Dumbarton. Are un centru comercial masiv, din anii 1960, care include firme, veţi fi interesaţi să aflaţi, de tipul Peacock’s, New Look şi Bonmarché. De ce vă spun asta? Pentru că centrul comercial din Dumbarton ne-a costat recent – pe mine, pe tine, pe copiii noştri – aproape 15 milioane de euro.

Un centru comercial ipotetic pentru a scăpa de fonduri toxice

Iată cum stau lucrurile. Un dezvoltator britanic, Vico, a renovat şi a extins centrul comercial şi l-a vândut unui investitor privat cu 4.5 milioane de euro. Investitorul privat l-a vândut mai apoi unei firme din Irlanda de Nord, Jermon, pentru suma ameţitoare de 20 de milioane de euro. Jermon a dat faliment luna trecută, iar un grup de investiţii din Londra, La Salle, a cumpărat centrul comercial din Dumbarton pentru 5.5 milioane de euro.

Luaţi seama că în niciun moment în toată această afacere, complexul nu a fost deţinut de nimeni din Republica Irlanda. Proprietarul a fost schimbat de la Scoţia la Irlanda de Nord, la Anglia. Dar Jermon a împrumutat banii pentru a cumpăra centrul comercial de la Anglo Irish Bank, Allied Irish Banks şi Bank of Ireland. Totuşi, aproape sigur, ultima sursă a banilor a fost o bancă germană, franceză sau britanică. Băncile irlandeze, în faza lor maniacă, au fost mijlocul prin care insistenţii de pe continent au hrănit obiceiul unui dezvoltator britanic.

Nama, totuşi, a preluat aceste împrumuturi de la bănci şi apoi a scăpat de centru pentru 5.5 milioane de euro – o pierdere de 14.5 milioane de euro. Într-un mod sau altul – fie prin ceea ce Nama a plătit în mod direct pentru împrumuturi sau prin capitalul pe care îl punem în bănci pentru a umple găurile din bilanţul lor – plătitorii de taxe obişnuiţi au trebuit să scoată în jur de 15 milioane de euro doar ca să scape de 11 000 de mp de magazine dintr-un orăşel scoţian.

Deci avem un stat care plăteşte efectiv milioane de euro pentru o investiţie a unei firme londoneze pentru a ne lua de pe cap un centru comercial scoţian. Banii nu înseamnă chiar nimic – pur şi simplu s-au dus. Şi mai avem şi celălat stat, încă numit Irlanda, în care 15 milioane de euro înseamnă totuşi o groază de bani.

Iar spitalul Tallaght se separă de Urgenţe

Să luăm, din nou, un exemplu concret. În cealaltă Irlandă se întâmplă ceva cu adevărat oribil. Unul dintre cele mai importante spitale, Tallaght, este pe punctul de a-şi închide porţile pacienţilor care au nevoie de servicii de urgenţă sau celor proveniţi din accidente. Săptămâna trecută, Autoritatea pentru Sănătate şi Asigurarea Calităţii a dat un termen limită până joi pentru Tallaght pentru a nu-i mai lăsa pe pacienţii de la urgenţe în cărucioare pe culoare. Spitalul a fost descris de procurorul regiunii Dublin drept “un loc foarte periculos pentru oricine, din moment ce lasă singur un pacient bolnav”. Un serviciu social important pentru o jumătate de milion de cetăţeni este pe punctul de a se prăbuşi.

Mulţi factori au contribuit la asta, dar unul dintre ei este o scurgere îngrozitoare de bani: aici vin mai mulţi oameni decât îşi permite spitalul să trateze. Bugetul lui Tallaght a fost tăiat de nenumărate ori din cauza aşa-numitului program de austeritate. Deci cât de mare este deficitul spitalului Tallaght? 9.4 milioane de euro – cu 5 milioane de euro mai puţin decât tocmai am cheltuit pentru a scăpa de un centru comercial din Dumbarton.

Când trăieşti în aceste două realităţi paralele, ca cetăţean al unui stat rupt în două, limbajul îşi pierde sensul. Un cuvânt de genul “austeritate”, de exemplu, este doar o vorbă-n vânt. În unul dintre statele noastre, putem cheltui 15 milioane de euro fără ca nimeni să remarce. În celălalt, nu avem bani pentru a ne asigura că nevoile de bază ale societăţii – şcoli, spitale, protecţia copiilor – funcţionează aşa cum trebuie.

Concepte întregi înseamnă ceva într-un stat şi altceva în altul. Am citit de curând un interviu interesant în Irish Times cu Mike Maloney, director executiv al Payzone. El a explicat faptul că “o restructurare majoră financiară” a companiei în 2010 i-a implicat pe “creditorii săi, în frunte cu Royal Bank of Scotland, însemnând o reducere de 230 de milioane de euro din datoriile lor”. Unul dintre principalii investitori a pierdut tot: “La finalul zilei şi-au şters durerea, au pierdut mulţi bani. Au făcut un pariu... câştigă ceva şi pierd ceva.” O investiţie proastă? Dificil de spus.

În unul dintre statele noastre, este vorba de bun simţ. În celălalt, este un nonsens periculos. Prinşi între cele două, cetăţenii se luptă pentru a-şi da seama în ce lume trăiesc.