Alegeți o limbă
În urmă cu o lună, diferenţa între certificatele de obligaţiuni emise de Banca Italiei şi cele din Germania ajunsese la 413 puncte (mai precis 4,13%). Fără o intervenţie imediată a Băncii Centrale Europene, guvernul italian risca să piardă accesul la pieţele financiare şi să intre în incapacitate de plată.
Acesta a fost motivul pentru care preşedintele Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet, i-a trimis o scrisoare premierului italian Silvio Berlusconi în care, conform presei, BCE s-ar fi angajat să cumpere obligaţiuni italiene în schimbul adoptării de către guvernul italian a unui plan de relansare economică şi de echilibrare a deficitului până în 2013.
Intervenţia BCE pornea de la premisa că pieţele financiare sunt exagerat de pesimiste în legătură cu capacitatea guvernului italian de a achita datoriile ţării şi de a relansa creşterea economică. Scrisoarea de intenţie a preşedintelui BCE avea rolul de a face mai credibilă acţiunea guvernului italian. Coroborat cu unele tranzacţii strategice pe pieţele financiare secundare, acest plan putea stabiliza situaţia.
Consecinţele luptelor interne
Cu toate acestea, condiţia necesară pentru succesul acestei intervenţii era capacitatea guvernului italian de a aproba rapid un plan de relansare economică adecvat. Achiziţionarea de către BCE a titlurilor de obligaţiuni italiene era doar o măsură cu efecte temporare, pentru ca, prin intimidarea speculatorilor, BCE să poată reduce presiunile de pe pieţele financiare. Dar şi aceste efecte benefice sunt temporare. Dacă situaţia reală nu se va schimba, efectele intervenţiei vor dispărea aproape imediat.
Şi exact aşa s-a întâmplat. Intervenţia Băncii Centrale Europene şi prezentarea imediată a unui nou plan, mai ambiţios, de către guvernul italian, au redus diferenţa dintre valorile titlurilor de obligaţiuni sub 300 de puncte. Dar a fost doar o pauză, nu o revenire. Pieţele aşteptau să vadă dacă pot avea încredere în noul plan de relansare propus de guvernul italian.
Dar disensiunile din cadrul guvernului italian au avut un efect negativ. Speranţa Băncii Centrale Europene era că ar fi fost suficient să fixeze condiţiile pentru a convinge guvernul italian să facă ceea ce ar fi trebuit să facă încă de la începutul lunii iulie. Dar acest mod de gândire s-a dovedit a fi o iluzie. Observând reducerea diferenţelor între cuantumurile titlurilor de stat, executivul italian a început să dea înapoi. S-a renunţat la planul de reducere a bugetelor autorităţilor provinciale, "taxa de solidaritate" a fost eliminată, iar planul de relansare a fost atenuat.
În acest context, Banca Centrală Europeană trebuie să facă o alegere dificilă. Dacă doreşte să favorizeze procesul de integrare europeană, trebuie să sancţioneze Italia sau, cel puţin, guvernul italian pentru că nu a menţinut angajamentele. Fezabilitatea unei uniuni fiscale, cu transferurile de prerogative suverane pe care le comportă, se bazează pe capacitatea instituţiilor europene de a ţine sub control guvernele naţionale care nu sunt suficient de mature.
Fără această capacitate de control, transferurile de prerogative ar avea doar efectul de a prelungi instabilitatea financiară a statelor, nu de a o depăşi. O susţinere în continuare a Italiei în pofida nerespectării angajamentelor asumate va distruge credibilitatea oricărei situaţii viitoare şi, în consecinţă, viitorul Uniunii Europene.
BCE, victima guvernului italian
Cu toate acestea, Banca Centrală Europeană este conştientă că o eventuală abandonare a Italiei ar însemna sfârşitul monedei euro. Obligând guvernul italian să îşi respecte obligaţiile, BCE a demonstrat lipsă de încredere în liderii politici de la Roma, iar acest lucru are ca efect paradoxal o înrăutăţire a imaginii Italiei. Din acest motiv, este posibil ca pe viitor, chiar şi dacă BCE va continua să cumpere certificate de trezorerie italiene, valoarea acestora să scadă.
Este clar că, în lipsa susţinerii BCE, situaţia va fi mult mai gravă decât cea din 5 august. Şi chiar dacă ar vrea să intervină, Fondul European pentru Stabilitatea Financiară (FESF) nu ar avea suficiente resurse pentru a face acest lucru. Pe de altă parte, nu ar fi timp suficient ca parlamentele statelor europene să extindă atribuţiile Fondului European pentru Stabilitatea Financiară, chiar dacă ar exista voinţa politică în acest sens.
Abandonarea Italiei de către BCE ar conduce în mod sigur la intrarea ţării în incapacitate de plăţi (inclusiv a băncilor italiene care deţin numeroase titluri de obligaţiuni). Şi, foarte uşor, criza s-ar extinde la băncile franceze şi germane, cu efecte de neimaginat. Iar moneda euro ar supravieţui cu greu acestui scenariu.
Cu alte cuvinte, sancţionarea guvernului italian ar avea efecte catastrofale, iar, în acest context, Banca Centrală Europeană nu poate transmite avertismente credibile. Iar, pentru că nu poate face acest lucru, nu are credibilitate. BCE credea că poate ţine sub control cu uşurinţă guvernul italian. Dar, paradoxal, BCE a devenit victimă.
Şi care ar fi soluţia? Ca Parlamentul de la Roma să sancţioneze guvernul pentru lipsa de seriozitate. Nu este o problemă de majoritate parlamentară, ci una care vizează competenţa şi credibilitatea acţiunilor guvernului: fie se schimbă, fie părăseşte Europa.
