Alegeți o limbă
La mai puţin de trei luni de la conferinţa de la Copenhaga (COP15), se intră deja în esenţa problemei: Europa revendică conducerea în lupta împotriva încălzirii globale, America lui Obama trimite semnale de conciliere, de neimaginat în zilele lui Bush, iar economiile emergente continuă să ezite. In 5 septembrie, în cadrul reuniunii miniştrilor de finanţe din G20, tigrii asiatici, cu India şi China în frunte, au refuzat să asume angajamente clare. Bruxelles merge mai departe, oricum, vrând iarăşi să dea un bun exemplu. În primul rând, dându-şi un calendar şi mai ales stabilindu-şi intenţiile din punct de vedere bugetar.
Programul face parte dintr-o comunicare de 33 de pagini, pentru moment confidenţiale, pe care Comisia europeană intenţionează să le prezinte pe 10 septembrie, înainte de dezbaterea Consiliului. După acordul de la Aquila G8 asupra limitării la 2.5°C până în 2020 a creşterii temperaturii globale, executivul UE consideră că "a sosit momentul de a ieşi din impas prezentând un plan de finanţare a măsurilor asupra climei care să maximizeze probabilitatea de succes a reuniunilor din decembrie". Acum, remarcă câţiva, "negocierile înaintează ca melcul". Ceea ce nu este pe placul Uniunii Europene, ai cărei lideri se mândresc cu faptul de a fi totdeauna cu un pas înainte în materie de ecologie.
Experţii Comisiei propun prin urmare o acţiune treptată, care ar trebui să culmineze la un total de 100 de miliarde de euro cheltuiţi până în 2020. Este un "flux de bani, şi nu cheltuieli direct plătite din fonduri publice", se spune. Ideea este de a atinge acest obiectiv din trei categorii de resurse: capitaluri financiare ale statelor membre, atât publice, cât şi private; fonduri din vânzarea de cote de emisii de CO2 pe piaţă; şi mişcările de finanţe publice globale. Investiţiile private sunt considerate de Comisie ca fiind unul dintre punctele-cheie ale strategiei sale din cauza calităţii lor potenţial profitabile. Provocarea reprezentată de încălzirea globală necesită un program robust de infrastructuri în lume, în ţările bogate dar chiar şi mai mult în ţările emergente. Posibilitatea statelor membre ale Uniunii de a reduce din volumul lor de emisii proprii cele la a cărei eliminare ajută este văzut ca un stimulent interesant la Bruxelles.
Criterii pentru a fixa contribuţia fiecărei ţări
Piaţa emisiilor de CO2 este de asemenea un punct crucial: Comisia prevede că planul 2020 va putea fi finanţat, măcar în parte, din profiturile generate de Bursa de CO2. Fixând obiectivul de reducere a emisiilor la 30% (ceea ce Europa se declară pregătită să facă, dacă toţi acceptă o reducere de 20%), Bruxelles consideră că schimburile de rate de emisii de CO2 ar putea genera circa 38 miliarde de euro pe an.
Dar cât despre a şti cine va plăti, este necunoscuta cea mai problematică, mai ales în aceste vremuri de recesiune. Consiliul a stabilit deja două criterii posibile: o contribuţie pe baza cantităţii de gaze cu efect de seră emise şi alta calculată pe baza capacităţii de plată. Va trebui făcută o alegere, şi toate indiciile arată că se va face o medie între cele două pentru primul raport de progres, din 2013, când eventualele acorduri de la Copenhaga vor intra în vigoare.
Previziunile pentru perioada 2011-2012 indică o cheltuială totală de 4 la 7 miliarde de euro pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră şi intervenţiile structurale. Pentru anul următor, se vorbeşte de 10 miliarde de euro. Partea de responsabilitate a Europei s-ar ridica la 1.1 miliarde pe baza indicelui de poluare şi la 3.26 pe baza capacităţii de a plăti. "Valori extreme", a spus o sursă, după care se va stabili o medie. Problema esenţială rămâne dacă există sau nu o dorinţă de a da ceva pentru a salva viitorul. Restul, inclusiv miliardele, sunt, la urma urmei, o problemă relativă, dacă noi toţi decidem să pornim.
