Alegeți o limbă
În ciuda unei raze de speranţă, creaţiile marilor noştri maeştri ai cinematografului, Veiko Õunpuuşi Sulev Keedus, ne întristează. O caracteristică dominantă sumbră se regăseşte şi în filmele noastre de animaţie, foarte apreciate în lume. Aşa cum şi creaţiile clasice ale autorilor contemporani ne lasă fără speranţă, întrucât totul este văzut în culori întunecate. Este viaţa într-adevăr atât de tristă precum este descrisă?
Să privim mai departe: operele lui Tammsaare [mare clasic al literaturii estoniene] care descriu viaţa grea a ţăranilor, picturile sumbre ale artistului Kristjan Raud şi operele lui Rudolf Tobias sunt doar câteva exemple care converg în aceeaşi direcţie. Desigur nimeni nu contestă calitatea artistică a spaţiului cultural estonian, ci doar ne punem întrebări cu privire la originea acestei melancolii predominante. Desigur, avem o mulţime de umorişti, precum Andrus Kivirähk, sau comedii bune, dar peste tot se simte prezenţa unei anumite anxietăţi, tipic estoniene. Aşadar, cultura estoniană este într-adevăr prea melancolică? Şi dacă da, este aceasta o problemă?
Din motive istorice, pesimismul şi melancolia sunt aproape o parte naturală a culturii estoniene, fac natural parte din cultura estoniană. Nopţile lungi de iarnă, care durează jumătate din an şi care aduc o oarecare pasivitate estonienilor, generează tristeţe şi nostalgie. În timpul verii, seceta nu este nici ea o bucurie.
În acelaşi timp, aceste chipuri plictisite întâlnite în autobuze aşteaptă ca cineva să le ofere cu totul altceva decât transpunerea vieţii lor de zi cu zi. Nu este oare întocmai cultura cea care ar trebui să le "injecteze" ceva speranţă şi ceva distractiv? Nu mă gândesc neapărat la piese comice, la muzicieni stradali voioşi sau la graffiti ironice criticând societatea. Ar fi suficient să tratăm subiectele ceva mai lejer.
Scopul artei este de a ajuta oamenii
Uneori uităm că scopul artei este nu numai de a arăta problemele, dar şi de a ajuta oamenii. Publicul citeşte/ ascultă/ priveşte şi încearcă să se identifice cu operele. Potrivit semiologului Umberto Eco, fiecare autor trebuie să aibă un "model de cititor", sau un grup ţintă. Cu toate acestea, în Estonia, de multe ori nu ştim dacă autorul înţelege aşteptările publicului său, ceea ce conduce la o prăpastie între oameni şi artist. Şi la o formă de snobism din partea acestuia faţă de public, prea ignorant pentru a-i înţelege arta.
Desigur, cultura estoniană este suficient de variată, astfel încât oricine îşi poate găsi ceea ce caută. Doar că impresia generală este sumbră, cel puţin în comparaţie cu cultura finlandeză, care are un anumit umor. Dacă Estonia ar putea fi ca Finlanda, care nu a cunoscut ocupaţia sovietică, estonienii ar putea de asemenea, în stilul regizorului finlandez Aki Kaurismäki sau al scriitorului Juha Vuorinen, aborda deprimarea de toate zilele cu puţin mai mult umor.
Desigur, viaţa nu înseamnă numai a bea sangria în curţile interioare ale oraşului vechi în timpul verii sau a asculta muzică cu ferestrele larg deschise, dar esenţialul actualităţii care ajunge la noi în fiecare zi este suficient de deprimant fără ca a noastră cultură estoniană, modestă şi totodată atât de pluralistă, să nu se mai facă întotdeauna a ei ştafetă.
