Evaluarea agenţiei Standard & Poor's privind Italia face referire explicită la credibilitatea internaţională şi la atitudinea guvernului de la Roma, fiind menţionate motivaţii politice. Dar cred că scăderea ratingului Italiei depinde în principal de constatarea că această ţară nu înregistrează creştere economică reală, datoriile fiind plătite doar prin impunerea de impozite din ce în ce mai mari – un plan care poate doar să garanteze un viitor mai sumbru decât prezentul.

Dar există şi un alt rating, mai important, privind Italia. Problema în acest caz este în mod clar şeful Guvernului. Premierul Silvio Berlusconi a fost pentru mulţi italieni o speranţă de stabilitate şi dinamism economic. Acum, aceste speranţe au cam dispărut, după o serie de promisiuni neonorate, scandaluri, comportamente inadecvate şi imprudenţe surprinzătoare.

O plecare ce nu i-ar distruge partidul

În prezent, cea mai mare problemă a Italiei este sfârşitul erei Berlusconi. Toată lumea ştie, inclusiv cei mai buni prieteni ai săi, că era Berlusconi s-a încheiat şi că trebuie să părăsească scena politică. Dar încă nu s-a ajuns la un acord privind modul în care trebuie întoarsă pagina. Unii speră că epopeea extraordinară şi controversată a premierului (supranumit “Il Cavaliere” – “Cavalerul”) se va încheia la tribunal, la finalul proceselor intentate pentru presupuse acte de corupţie, fraude sau comportamente imorale. Alţii speră că preşedintele ţării va transmite un mesaj hotărât celor două Camere ale Parlamentului.

Cele două soluţii ar avea acelaşi efect: acela de a demonstra nefuncţionalitatea democraţiei italiene, incapacitatea de a aborda problemele cu instrumentele caracteristice unui sistem democratic.

Este clar că Silvio Berlusconi trebuie să plece, dar într-un mod care să respecte Constituţia şi să păstreze ceea ce trebuie păstrat din perioada sa. Şi mă refer în special la partidul său. Nu este în interesul nimanui ca o mare forţă politică, votată de trei ori de majoritatea alegătorilor, să fie dizolvată. Pentru a evita acest lucru, pentru a semnala retragerea sa, Berlusconi ar trebui să anunţe că nu va mai candida în scopul de a deveni prim-ministru şi că alegerile vor avea loc în primăvara anului 2012.

Din nou cuvântul pentru opinia publică

Cele şapte sau opt luni care ne separă de următorul scrutin ar avea un efect similar cu cel produs în Spania când premierul José Luis Zapatero a anunţat că va renunţa la un al treilea mandat şi a devansat alegerile, fixându-le pe 20 noiembrie 2011. Decizia sa a favorizat ajungerea la un acord cu opoziţia pe unele teme de interes naţional, oferindu-i candidatului socialist, actualul ministru de Interne, Alfredo Pérez Rubalcaba, timpul necesar pentru a-şi consolida rolul la conducerea partidului.

Avantajele pentru Italia ar fi considerabile. Am putea oferi Europei şi lumii impresia că suntem o ţară în stare să îşi organizeze raţional propriul viitor chiar şi prin modificarea unei legislaţii electorale nefaste (deşi nu îmi fac mari iluzii). Astfel, am putea reda cuvântul unei opinii publice care acum poate doar să îşi exprime furia şi suferinţa. Iar formaţiunile politice ar avea timp să se pregătească pentru confruntarea electorală. Am putea demonstra că italienii îşi pot rezolva propriile probleme cu ajutorul mecanismelor naturale ale democraţiei. Iar Berlusconi ar putea spune, şi nu fără anumite motive, că are şi el merite pentru această tranziţie.