Alegeți o limbă
Se poate oare să fii în acelaşi timp îngrozit şi plictisit? Iată ce sentimente îmi provoacă negocierile în curs de desfăşurare referitoare la modalităţile de a reacţiona la criza economică europeană, şi cred că şi alţi observatori resimt acelaşi lucru.
Pe de o parte, situaţia Europei este cu adevărat înspăimântătoare: având în vedere că o treime din aria economică a monedei euro este reprezentată de ţări care sunt ţinta atacurior speculative, existanţa monedei unice este ameninţată; iar dispariţia acesteia ar avea consecinţe nefaste pe o scară largă în întreaga lume.
Pe de altă parte, liderii politici europeni par hotărâţi să continue pe acelaşi drum. Probabil că vor găsi o modalitate de a oferi şi mai multe împrumuturi ţărilor în dificultate, ceea ce ar putea – sau nu – să evite un dezastru iminent. Dar nu par a fi de loc pregătiţi să accepte un adevăr crucial, şi anume că în lipsa unor politici fiscale şi monetare mai vaste aplicate ţărilor europene cu economii puternice, toate tentativele lor de salvare vor eşua.
Şi ce facem acum? Răspunsul Europei [la criza economică şi fiscală şi la pierderea încrederii investitorilor în titlurile de stat ale ţărilor periferice] a fost de a impune o austeritate fiscală dură – şi îndeosebi reduceri importante în cheltuielile publice – ţărilor deficitare aflate în dificultate; şi în acelaşi timp, de a le oferi o finanţare provizorie până când va fi restabilită încrederea investitorilor privaţi. Poate oare să funcţioneze o asemenea strategie? […] Citiţi urmarea pe site-ul NYT (în engleză).
Din Olanda
Criza euro aranjează băncile
Acum că moneda euro este serios repusă în discuţie, unii au tendinţa să ne proiecteze în “scenarii catastrofă”, care, la final, “nu servesc decât intereselor băncilor”, estimează Ewald Engelen, în NRC Handelsblad. Potrivit acestui profesor de geografie financiară la Universitatea din Amsterdam, “războaiele civile”, “efectele bulgăre de zăpadă” şi alte drame invocate de “organizaţii think-tank cunoscute, economişti reputaţi şi bănci considerate mai mult sau mai puţin stabile” nu sunt ipoteze “realiste”. Dacă “o plecare a grecilor din zona euro se va dovedi atât de dureroasă precum o afirmă unii, este puţin probabil ca alte ţări să-i urmeze exemplul”, notează Engelen. “Cu siguranţă, dacă Grecia ar da faliment şi ar reintroduce drahma, creditorii puţin scrupuloşi (BNP Paribas, Dexia, Commerzbank) ar cădea”. Oricum, aceste bănci “depind deja de bănci centrale. În mediul bancar ele sunt numite ‘dead men walking’ [nume dat condamnaţilor la moarte aflaţi în drum spre eşafod]. Nu este sigur că un faliment al Greciei ar schimba mare lucru. Atunci, de ce aceste scenarii apocaliptice? Nu văd decât un singur motiv plauzibil: băncile încearcă, încă o dată, prin ameninţări şi şantaj, să ascundă consecinţele financiare ale propriei incompetenţe asupra contribuabililor”.
