Occidentul decade. Este o realitate. Faptul că ne dăm seama de acest lucru abia acum, în debutul unui an anunţat a fi apocaliptic se datorează mai multor factori: revoluţiile primăverii arabe – care au prins Occidentul pe picior greşit, el investind de fapt în nişte revoluţii care au readus în prim plan puterea islamiştilor-, emergenţa economiilor asiatice, China, Japonia, India, strălucirea unei Americi latine care devansează deja, prin Brazilia, economia Angliei, şi nu în ultimul rând o Africă promiţătoare, economic, cultural, din toate punctele de vedere, deşi dictaturile sunt tot acolo şi ele macină în continuare orice posibile evoluţii spre democraţie. De ce acum, totuşi, un număr al Courrier International dedicat "decăderii Occidentului"? Şi unde se duce de fapt, asemeni unui bulgăre de zăpadă care macină tot în calea lui, secolul XXI?

Pentru Eric Chol, redactor şef, coordonatorul dosarului Courrier International, acest început de an era momentul pentru a face "o fotografie de grup a lumii":

Trebuie să recunoaştem că Occidentul a fost incapabil să gereze corect atât criza economică cât şi revoluţiile arabe. A rămas impotent. A fost depăşit de toate celelalte părţi ale lumii, care fie au avansat, fie au schimbat lucruri, fie au fost 'mai pe fază'. Este evident că se produce sub ochii noştri o basculare a Vechii Lumi, occidentale, cea pe care o cunoaştem şi pe care o credeam perfectă, spre o Nouă Lume. Brazilia a devenit a şasea economie a lumii, Nigeria ar putea depăşi Africa de Sud în 2025 din punct de vedere economic, Rusia este pe cale să se trezească iar Asia îşi caută un lider, între China, Japonia şi India. Influenţa Occidentului este contestată. Occidentul nu mai este un model pentru nimeni, nici economic, nici de democraţie, nici măcar politic.

Courrier International şi-a bazat teoriile pe două apariţii editoriale care au pus pe gânduri lumea intelectuală, la sfârşitul anului trecut: Niall Fergusson, "Civilisation, The West and the Rest", şi Ian Morris, "Why the West Rules – For Now". Potrivit celor doi autori, căderea civilizaţiiloreste inevitabilă. Iar căderea vine din interior. Nu avem decât să observăm faptul că la marile reuniuni internaţionale cele care dau lecţii altora nu mai sunt Anglia, Germania sau Statele Unite, ci China şi Brazilia. Turcia poate fi, şi este, centrul Europei economice, noul tigru european, chiar şi fără a face parte din UE. Atunci, întrebarea de la ordinea zilei nu mai este "vrem să facem parte din UE?", ci "cine mai are nevoie de UE?"

Occidentul are o singură soluţie: să recunoască faptul că a ţinut prea mult ochii închişi, că a fost mult prea mult timp atât de plin de sine încât i-a dispreţuit, pe nedrept pe ceilalţi. Să se oprească, aşa cum cerea un articol publicat de Presseurop, să se analizeze, şi apoi să plece mai departe, cum ceream într-o viziune a Europei, în 2010. Spre Est, de ce nu... Sau să-l recitească pe Confucius: este mai bine să faci ceva remarcabil decât să te faci cu orice preţ remarcat.

* Nota de blog a fost obiectul unui interviu pentru RFI România, joi, 5 ianuarie 2012