În faţa paraliziei responsabililor naţionali, alte structuri – Banca Centrală Europeană, Curtea Constituţională a Germaniei, Curtea Europeană de Justiţie – au preluat ştafeta pentru conducerea afacerilor europene. O încălcare a democraţiei care trebuie corectată urgent, consideră un politolog francez.

Cum putem să exprimăm mai bine paradoxul democraţiei europene decât subliniind faptul că soarta acesteia a depins, în ultimele zile, de deciziile consiliului Băncii Centrale Europene(BCE) şi ale Curţii constituţionale a Germaniei? În momentul în care, liderii politici europeni – convinşi acum de neputinţa lor, sau chiar de lipsa lor de legitimitate în câştigarea “bătăliei credibilităţii” statelor în faţa pieţelor – acceptă să renunţe la marginea lor de manevră în favoarea unor organisme “independente” şi a unor proceduri de sancţiuni automatice (faimosul tratat de stabilitate), judecătorii (naţionali şi europeni) şi bancherii centrali joacă deci rolurile principale în conducerea cotidiană a afacerilor europene.

Şi mai mult, printr-un fel de inversare simbolică, de acum înainte “independenţii” sunt cei care ocupă terenul dezbaterilor referitoare la viitorul Uniunii politice, întinzându-şi câmpul de intervenţie cu mult peste simpla legitimitate funcţională care reiese din mandatul lor iniţial. Astfel, de la apărarea “stabilităţii preţurilor”, liderii BCE au trecut repede la revendicări privind “reformele structurale” (piaţa muncii, moderarea salarială, etc.), pentru ca, de curând, să intre în miezul discuţiilor despre arhitectura viitoarei uniuni politice… Atunci când nu este vorba chiar de participarea la redactarea viitoarelor tratate, după cum se întâmplă la ora actuală cu misiunea încredinţată grupului numit “al celor patru înţelepţi” (preşedinţii respectivi ai Consiliului European, Comisiei, Eurogrupului şi al… BCE). Ironie supremă, aceşti “independenţi” nu mai ezită să atragă atenţia statelor asupra obligaţiunilor lor democratice: preşedintele Bundesbank, Jens Weidmann, precum şi cel al BCE, Mario Draghi, au afirmat cu mai multe ocazii necesitatea menţinerii unui anume loc pentru “responsabiliatatea democratică” în noile dispozitive internaţionale; Curtea constituţională a Germaniei nu a fost oare de mai multe ori considerată ca fiind ultimul bastion pentru apărarea Parlamentului naţional? Şi aşa mai departe…

Toate conduc, în cele din urmă, la evidenţierea – în ciuda a două decenii de consolidare voluntaristă a puterilor Parlamentului European – marii precarităţi a legitimităţii democratice în Uniune şi la instaurarea durabilă a instituţiilor din sfera apoliticului: tribunale, bănci centrale, agenţii sau autorităţi, etc… Lanţul de împuterniciri care duce de la puterile democratic alese la instituţiile “independente” continuă astfel să se întindă.

Drept pentru care este dificil să-ţi însușești siguranţa de sine a unuia precum José Manuel Barroso, care încă mai susţinea, în iunie, cu ocazia summitului G20, că “Europa nu are nicio lecţie de democraţie de primit” din partea ţărilor în curs de dezvoltare. Oricine doreşte “să reorienteze drumul construcţiei europene” ar face mai bine să plece de la constatarea, mai realistă, a unei democraţii europene în formă de "peau de chagrin" [aluzie la titlul romanului de Balzac, devenir sintagmă care desemnează tot ceea ce se reduce inexorabil pe măsură ce este folosit]. Din acest moment, simpla introducere a alegerii directe a preşedintelui Comisiei – cuvântul de ordine al diplomaţiei germane – nu poate fi suficientă pentru a conferi un nou elan democratic sistemului politic european. Aceasta s-ar putea chiar dovedi a fi o nouă himeră europeană dacă ar fi însoţită – după cum doresc aprig conservatorii germani – de acordarea de noi puteri în favoarea Băncii Centrale şi a Curţii de Justiţie.

Refacerea Uniunii politice ar trebui de fapt, înainte de toate, să treacă prin inventarea unor noi forme de legături democratice cu aceste instituţii “independente”. Fără îndoială că nu mai este vremea de a limita sfera lor de competenţă, ci mai degrabă de a regândi cei doi stâlpi pe care s-a bazat până acum autoritatea lor: o anumită idee a independenţei lor, concepută ca o distanţare a intereselor implicate, pe de o parte, şi o anume pretenţie la obiectivitatea ştiinţifică a diagnosticelor şi verdictelor lor, pe de altă parte. În ceea ce priveşte primul punct, introducerea unei forme de reprezentare a partenerilor sociali şi a minorităţilor politice ar permite asigurarea unei “independenţe” veritabile, evitând astfel ca aceste noi spaţii ale politicii europene să nu fie acaparate de către un grup, o tabără sau o ideologie. Acest pluralism este singurul capabil să deschidă controversele indisociabil tehnice şi politice care vor lărgi sfera dezbaterilor dincolo de cercul unic al economiştilor sau al juriştilor: este cel de-al doilea punct. Pentru că, deocamdată, controlează în continuare numirile membrilor acestor instituţii, guvernele mai au încă posibilitatea de a deschide aceste cutii negre; este singura condiţie pentru ca instituţiile democratice europene – începând cu Parlamentul European – să nu devină simple faţade în trompe l’œil.