Interviu cu Matei Vişniec, unul dintre cei mai importanţi dramaturgi ai momentului, scriitor, poet şi autor de piese de teatru stabilit la Paris. Un obişnuit al festivalului internaţional de teatru de la Avignon.

Pentru mulţi, regiunea francezǎ Provence (Provenţa…) reprezintǎ un fel de "paradis". Dar pentru dvs ?

Multǎ lume cautǎ paradisul pe pǎmînt, iar Provenţa este un paradis posibil. Nu existǎ turist care sǎ nu fi exclamat în faţa unor peisaje provensale "sunt paradisiace". Cînd am ajuns în Franţa, în 1987, mi-am dorit imediat să ajung şi eu în această Provenţă încărcată de mituri culturale şi artistice, despre care ştiam multe lucruri din lecturi precum şi din tablourile lui Van Gogh. Spaţiul m-a cucerit imediat, m-am simţit acolo ca într-un fel de Bucovină mediteraneană (pentru cǎ sunt nǎscut de fapt într-un "paradis", Bucovina).

Provenţa este, într-adevǎr, o scenǎ, un spectacol şi o simfonie ; o întîlnire generoasă între istorie, cultură şi natură. Provenţa este locul în care măslinii se întîlnesc cu palmierii iar chiparoşii cu viile. Locul în care Mistralul (vîntul care coboară din Munţii Alpi) îi poate înnebuni pe oameni dar în acelaşi timp purifică aerul, alungă norii şi amplifică forţa luminii. Ceea ce mă uluieşte în această regiune este şi piatra, piatra albă a Provenţei, pe care o regăsim de altfel încorporată în edificii datînd din antichitatea greco-romană şi din evul mediul. Provenţa a fost un loc de civilizaţii suprapuse. Galii, grecii şi romanii şi-au lăsat amprenta în această regiune parcă mai mult decît în altele de pe teritoriul Franţei. In apropiere de Saint-Rémy de Provence pot fi vizitate ruinele unui oraş unde sunt vizibile trei straturi de civilizaţie: urme ale urbei construite de gali peste care grecii au construit apoi un alt strat urban şi peste care au venit apoi romanii cu templele şi edificiile lor publice.

Dar Provenţa mai înseamnă şi influenţa artei italiene, a Renaşterii şi a papilor. Un fel de osmoză benefică s-a produs în această regiune între spectacolul naturii şi spectacolul istoriei. Dacă ar fi să enumăr cîteva din ingredientele Provenţei aş pune pe listă: vinul, uleiul de măsline, lavanda, concertul fastuos al greierilor (les cigales), lumina de o exuberanţă care îţi ridică moralul, constelaţia de abaţii, cultul siestei, caii şi taurii din regiunea Camargue… Dar şi umbra lui Cézanne la Aix-en-Provence sau a lui Van Gogh la Arles.

Deci Provenţa este la modă ?

Provenţa nu a scǎpat unui anume fenomen numit modǎ. Existǎ şi mode turistice, nu numai vestimentare sau muzicale sau culinare… Iar Provenţa este "la modǎ" de mai bine de trei decenii. Moda rǎmîne un fenomen complex şi îşi poate face apariţia acolo unde nu te aştepţi, de la ecologie la turism. După căderea comunismului occidentalii au descoperit, de exemplu, farmecul uluitor al unei capitale pe care o ştiau sub cizma sovieticilor, Praga, drept pentru care ea a devenit imediat la modă.

Britanicii sunt cei care au declanşat mai multe mode turistice în Europa în ultimile două sute de ani. Mereu în cǎutare de soare, aristocraţia britanică a fost cea care a început, în primii ani ai secolului al XIX-lea, să-şi petreacă iernile pe Coasta de Azur, şi întreaga aristocraţie europeană a urmat exemplul. Pe atunci nimănui nu-i trecea prin cap să-şi petreacă vacanţele de vară pe malul Mediteranei. Lumea bună a Franţei îşi petrecea vara pe coasta normandă a Atlanticului : Deauville, Trouville, Cabourg… După primul război mondial, prin 1924, o mînă de artişti excentrici, printre care Picasso şi scriitorul american Scott Fitzgerald, au decis să-şi petreacă vara în sudul Franţei. Pe atunci toate hotelurile vara… închideau.

Cel mai halucinant fenomen de modă turistică din ultimii 30 de ani rǎmîne însă redescoperirea Provenţei. Festivalul de la Avignon există din 1947 dar el nu a provocat la ora aceea apariţia unui turism de masă şi nici nu i-a incitat pe parizieni, pe britanici, belgieni sau olandezi să înceapă să cumpere vechi ferme din regiune pentru a le transforma în case de vacanţă. Această "modă" a venit mai tîrziu, după 1980, cînd a început să fie construită calea ferată de mare viteză între Paris şi sudul Franţei. 800 de kilometri care sunt parcurşi acum în 2H45 minute. Brusc investitorii şi turiştii au descoperit că în regiunea Luberon se află zeci şi zeci de sate printre cele mai frumoase din Franţa, că tradiţiile culinare şi culturale ale Provenţei sunt o încîntare pentru simţuri, că marea se află la numai o oră cu maşina de Avignon şi că în definitiv cînd închiriezi un apartament într-o vilă cu piscină nici nu ai nevoie de mare. Azi, britanicii pot veni la Avignon direct cu trenul de la Londra.

Si mai uluitor este însà impactul pe care l-a avut cartea intitulată "Un an în Provenţa" scrisă de britanicul Peter Mayle în 1989, El n-a făcut decît să povestească viaţa sa de zi cu zi ca proprietar al unei case într-un sat din inima Provenţei, Ménerbes. Succesul cărţii a fost uluitor, s-a vîndut în Marea Britanie într-un milion de exemplare, şi în restul lumii în 8 milioane de exemplare. Mii de britanici au urmat exemplul lui Peter Mayle. El, din păcate, nu a mai avut linişte fiind asediat de ziarişti, şi de admiratori care veneau să-i ceară autografe. Mayle a fost obligat să-şi vîndă casa şi să plece (tot în Provenţa dar într-un loc pe care nu l-a mai dezvăluit). El povesteşte într-un interviu cǎ a luat aceastǎ decizie în ziua în care în faţa casei sale s-a oprit un autobuz cu japonezi.

Provenţa a fost însă invadată şi de mii de pictori şi de artişti plastici dintr-un alt motiv, care ţine de fantasmele culturale. In secolul al XIX-lea, artişti, precum Van Gogh şi Gauguin, s-au dus în Provenţa în căutarea unor culori şi a unei lumini pe care nu le aveau la Paris. Exemplul lor a fost urmat de alţi pictori, de la Chagall la Picasso… Ei bine, pe urmele lor, artiştii contemporani creat în această regiune una dintre cele mai dense reţele de ateliere şi galerii de artă din lume…

Provenţa este, deci, la modă. Ceea ce înseamnă că vilele şi apartamentele sunt închiriate pentru varǎ cu şase luni înainte. Dacǎ ajunge cineva la Avignon în plin festival în luna iulie, nu mai gǎseşte nici o camerǎ de hotel liberǎ, iar cine vrea sa-şi închirieze o camerǎ de hotel pentru festivalul de anul viitor este bine sǎ sune chiar de pe acum…

Modele crează mituri, miturile întreţin fantasme iar toate acestea hrănesc în zilele noastre o veritabilă întreagă industrie culturală. Provenţa a devenit un mit, o celebritate mondială, un simbol al artei de a trǎi. În cazul acestei regiuni, se întîmplă totuşi ceva dincolo de modă: cine trece prin această regiune măcar o dată, se îndrǎgosteşte pe viaţǎ de ea.

Din 1990 nu am ratat în nici un an Festivalul de la Avignon (unde am avut şi numeroase piese jucate în Off). M-au fascinat nu doar multitudinea de festivaluri – cel de operă de la Aix-en-Provence, festivalul de fotografie de la Arles, Festivalul de artă lirică de la Orange – ci şi pelerinajele pe urmele unor scriitori. De fapt, mă las infantilizat cînd ajung în Provenţa şi chiar cred tot ce mi se spune. De nu ştiu cîte ori am fost la Fontvieille unde poate fi vizitatǎ o moarǎ de vînt în care, potrivit tradiţiei, Alphone Daudet şi-a scris celebra culegere de povestiri intitulatǎ "Lettres de mon moulin"(şi de fapt nu e chiar adevărat). Un alt pelerinaj interesant în provenţa este pe urmele lui Frédéric Mistral, în satul Maillane, şi care a scris în limba provensalǎ, iar în 1904 a fost recompensat cu premiul Nobel. Din pǎcate limba provensalǎ a cam dispǎrut din viaţa zilnicǎ, dar nu şi din memoria Provenţei, iar la intrarea în fiecare localitate numele acesteia este marcat în francezǎ şi în provensalǎ. Avignon în provensalǎ devine Avignoun. Fascinantǎ este şi istoria alchimistului Nostradamus nǎscut la Salon-de-Province, unde i s-a dedicat un muzeu. El este considerat şi scriitor pentru cǎ textele sale obscure în care prevede tot felul de evenimente au înainte de toate o calitate literarǎ… Mai sunt şi alţi scriitori pe care i-am "vizitat" subiectiv în Provenţa, precum Marcel Pagnol la Marsilia, Emil Zola la Aix-en-Provence sau Jean Giono, nǎscut la Manosque.

Provenţa îşi datorează însă celebritatea şi lui Van Gogh, care pictat 143 de pînze în aceastǎ regiune, unde a sosit în 1888. El este astǎzi unul dintre pictorii cei mai cotaţi din lume dar la ora aceea era considerat un nebun. Provenţa nu bănuia că umbra lui Van Gogh urma să atragă, într-o bună zi, sute de mii de turişti. In perioada cît a stat la Saint-Paul de Mausole, Van Gogh a pictat de altfel ca un nebun… 143 de pînze şi 150 de desene…Culmea este cǎ în timpul vieţii sale pictorul a vîndut doar un singur tablou pe care… i l-a cumpǎrt o femeie din satul Maillane, deci din Provenţa…

Cînd evocăm Provenţa şi festivalul ei far, cel de la Avignon, nu trebuie uitată o altă personalitate, Jean Vilar. Regizor, actor, teoretician de teatru, el este creatorul incontestabil al festivalului de la Avignon iar unii l-au zeificat aproape, atît de important a fost în 1947 gestul sǎu, de a muta cultura de la Paris în provincie, în Oraşul Papilor. O întreagă politică de descentralizare culturală s-a născut astfel, extrem de benefică pentru Franţa. Jean Vilar este un om al sudului, s-a născut pe malul Mediteranei, la Sète, şi avea 35 de ani cînd a creat festivalul numit, la prima sa ediţie, "Sǎptǎmîna artei la Avignon". A condus aceastǎ manifestare pînǎ în 1971, anul morţii sale. Si tot el este cel care, în 1964, a avut ideea de a invita la Avignon, intelectuali, artişti şi oameni politici pentru a le propune sǎ dezbatǎ împreunǎ pe tema rolului social al artei. O tradiţie care continuǎ şi astǎzi şi a luat chiar dimensiuni enorme.

Industria festivalurilor care se dezvoltă în Provenţa a transformat enorm înfăţişarea multor oraşe precum şi comportamentele urbane. Este limpede că între cultură şi economie se crează o simbioză şi că iniţiativele culturale pot duce la crearea de locuri de muncǎ. Mai ales pe timp de criză, subiectul revine deseori în dezbaterile de la Avignon organizate în timpul Festivalului.

Anul acesta, regiunea Marseille-Provence este, alǎturi de oraşul slovac Košice, capitala europeanǎ a culturii. Credeţi cǎ un asemenea statut, cu toate avantajele care decurg, poate provoca o nouǎ dinamicǎ economicǎ?

Cultura poate provoca o dinamicǎ economicǎ. Existǎ deja nenumǎrate exemple de oraşe care au intrat într-o nouǎ "dinamicǎ" odatǎ cu iniţierea unui eveniment cultural: fie cǎ este vorba de construirea unui muzeu important sau a unui centru de artǎ contemporanǎ, de crearea unui festival. Uniunea Europeanǎ stimuleazǎ acest fenomen prin acordarea statutului de "capitalǎ culturalǎ europeanǎ", statut de care se bucură anul acesta Marsilia şi regiunea Provenţei. La Marsilia se simte deja efectul pozitiv odată cu deschiderea Muzeului Civilizaţiilor Mediteranei şi ale Europei. Imaginea Marsiliei se degradase în ultimii ani din numeroase motive: insecuritate, sărăcie, violenţǎ, eşec al integrǎrii populaţiilor de origine strǎinǎ, mai ales magrebinǎ. Ori, iată că statutul de "capitală culturală europeană" a însemnat o bunǎ ocazie de "renaştere": au fost restaurate cîteva cartiere istorice, oraşul şi-a modernizat infrastructurile, a fost cu totul reabilitat cartierul din jurul gǎrii… Iar prin acest muzeu conceput de un arhitect inspirat, Rudy Riccioti, Marsilia se integrează în familia acelor oraşe care au cîştigat în atractivitate dupǎ crearea unor obiective culturale interesante (în Franţa, Lille, Lyon, Nantes, Toulouse, Rennes, în străinătate, Bilbao, în Tara Bascilor spaniolǎ, care a deschis oarecum calea prin construirea Muzeului Guggenheim).

Revenind la Provenţa, în ultimii 20 de ani aproape fiecare oraş şi-a găsit o vocaţie culturală, mizînd fie pe cultivarea unor tradiţii, fie pe dezvoltarea unui domeniu artistic.

Arles devenit un centru mondial al fotografiei. Isle-sur-la Sorgue, a devenit al treilea mare centru european de anticariat, dupǎ cel de la Londra şi dupǎ cel de la Saint-Ouen, din nordul Parisului. Tîrgul internaţional al anticarilor se aflǎ acum la a 95-a ediţie.

Oraşele care "dorm" nu au nici o şansǎ sǎ-şi amelioreze imaginea. Faptul cǎ într-un oraş se dezvoltǎ gustul pentru artǎ, cǎ tinerii încep sǎ iubeascǎ teatrul, muzica, artele plastice, cǎ se obişnuiesc cu domeniul frumosului şi cǎ frumosul devine o necesitate în viaţa lor… Acest beneficiu nu poate fi mǎsurat în bani… Numeroşi oameni politici cînd aud de "culturǎ" nu ştiu cu ce "rimează", şi cînd trebuie redus vreun buget, pe fond de criză, cultura are prima de suferit. Ori cultura rimează de fapt cu ideea de viitor şi de civilizaţie.

Pentru cei care sunteţi încǎ la festivalul de la Avignon:

Matei Vişniec – Avignon 2013 – 3 piese în OFF

"Le mot progrès dans la bouche de ma mère sonnait terriblement faux" : la Compagnie Paradoxes(s), pânǎ în 28 juillet la 13h30, Théâtre des Lucioles, 10 rue rempart St Lazare

"Le cabaret des mots": la Compagnie Umbral, pânǎ în 31 juillet 2013 la 20h15, Théâtre la Barrique, 8 rue Ledru Rollin

"Petit boulot pour vieux clown" : Chapiteau Théâtre Compagnie, pânǎ în 31 juillet 2013 la 18h00, Ilot Chapiteauxpe insula Barthelasse

Interviul în Qmagazine.