Alegeți o limbă
Ce înseamnă coeziunea socială a unei ţări, şi de ce depinde aceasta? Fericirea colectivă nu provine întotdeauna de unde ne aşteptăm...
Aş fi vrut să scriu două cuvinte despre coeziune, mai bine zis lipsa ei, în ceea ce priveşte românii. Nu o spun eu, neapărat, ci un articol semnat Jan Bielicki, în Süddeutsche Zeitung, preluat de Presseurop. Am fost intrigată, citindu-l, de unele afirmaţii, gen:
în ceea ce priveşte coeziunea, ţările scandinave se află în fruntea clasamentului, pe când ţările din sud-estul Europei, nu. [...] Locurile unde coeziune socială între grupuri lasă foarte mult de dorit sunt România, Grecia şi Bulgaria.
Sau
gradul de coeziune al unei societăţi, pentru cercetători, se măsoară în funcţie de trei aspecte:relaţiile sociale dintre indivizi, legăturile emoţionale pe care aceştia le întreţin cu colectivitatea şi, în final, sentimentul lor de responsabilitate faţă de interesul general.
Plus
în majoritatea ţărilor în care religia joacă un rol cotidian foarte important, de exemplu România, Grecia, Polonia sau Italia, coeziunea socială este mai degrabă slabă. În cele şase ţări care se situează în fruntea clasamentului, religia are, dimpotrivă, un loc relativ restrâns în viaţa cotidiană a locuitorilor.
Trec dincolo de concluzie, care se vrea optimistă, coeziunea duce la fericire, şi revin la frazele iniţiale, întrebându-mă cât din aceste fraze este adevărat pentru România, sau nu. Sigur, este evident că românii sunt incapabili, se pare, să recunoască, în afara a foarte puţine excepţii, realizări sau gesturi remarcabile înfăptuite de "opoziţie". Oricare ar fi ea.
Societatea şi elitele sunt extrem de divizate: dacă nu eşti cu UE eşti în mod obligatoriu cu ruşii, ca şi cum unii ar fi Albă ca Zăpada şi ceilalţi, vinovatul de serviciu. Este la fel de sigur că, în ciuda a tot şi a toate, credinţa în Dumnezeu, când este reală şi sinceră, leagă oameni, nu-i desparte, crează elanuri de solidaritate, nu de respingere...dar este la fel de adevărat că durerea sau saturaţia ne pot face pe toţi neoameni. Un sociolog ar putea cu siguranţă să analizeze mai uşor aceste afirmaţii.
Dar, dincolo de coeziune sau nu, Presseurop a publicat ieri un alt articol intrigant: cel despre democraţiile borderline, în România şi Bulgaria. De fapt, foarte sincer, nu cred că este un articol exagerat, îl găsesc chiar echilibrat şi pertinent, dar el a deranjat (cum puteţi vedea în comentarii). Şi a generat anumite reacţii. Care mă readuc din nou în poziţia "apărătorului de serviciu al UE".
Mă întreb de ce nu suntem capabili să recunoaştem, dincolo de orice resentimente sau evoluţii ulterioare, că UE este totuşi cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla, după ce ieşisem din perioada comunistă, şi că este un vis pe care l-am dorit cu toţii, de care ne-am ataşat şi în care am crezut. Ca toate visele, îndeplinite, are două faţete. Rozul nu este niciodată bombon, iarba nu este nicăieri mai verde decât acasă, dar poate că o ultimă dovadă de coeziune şi caracter ar fi nu să răbdăm şi să înghiţim tot, ci să fim responsabili. Am ales o cale, mergem şi vedem ce putem face. Aflăm o veste proastă, ne întrebăm dacă nu e de fapt un pas înainte. Un preşedinte face o vizită la Chişinău, nu o minimalizăm. Un prim ministru acceptă şi el, cu inimă bună, ceea ce a fost bine făcut. Sau ceea ce a fost prost făcut. După faptă şi răsplată. Şi viceversa. Acesta ar fi un semn de coeziune. Românească.
*Credit foto: podul prieteniei Giurgiu-Ruse, autor Gonzosft
