Ce au în comun catastrafe maritime cum a fost cea petrecută în apropiere de coastele insulei Lampedusa cu Politica Agricolă Comună? Aparent nimic, în realitate însă destul de mult. Mii de refugiaţi îşi pun în pericol propria viaţă şi pe cea a copiilor lor traversând marea în condiţii infernale pentru a ajunge în Europa, pe care ei o consideră tărâmul făgăduinţei. P

otrivit unor estimări realizate de Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, peste 20 000 de oameni şi-au pierdut viaţa încercând să ajungă în Europa din 1993 până azi – scriu nişte cercetători în cotidianul belgian De Morgen.

Pe de altă parte, multe asemenea drame abia dacă ajung în paginile ziarelor – cum ar fi ştirea despre cei nouăzeci şi doi de emigranţi din Niger care au murit recent de sete în deşertul Ténéré, din sudul Saharei, în timp ce încercau să ajungă în Algeria. Evenimentul a fost reflectat doar sporadic în mass-media.

Dependenţi de agricultură

Din textul final al summitului Consiliului European aflăm că răul migraţiei ilegale trebuie curmat de la rădăcină, scrie NRC Handelsblad; cu alte cuvinte, trebuie să se acţioneze chiar în ţările africane din care provin migranţii, în special prin acordarea de sprijin în scopul dezvoltării, dar şi printr-o politică de retur eficientă. Referitor la acest ultim punct: întoarcerea de bunăvoie e înăbuşită în faşă prin controale stricte la frontiere. Perspectiva unei a doua tentative periculoase de a ajunge în ţara făgăduinţei îi împiedică pe imigranţi să se întoarcă în ţările lor de origine. Dacă statele membre ale UE vor să încurajeze migraţia de retur, o primă măsură importantă în acest sens ar fi atenuarea controalelor la frontiere.

Cât priveşte sprijinul în vederea dezvoltării, el ar fi, probabil, ceva mai puţin necesar dacă UE le-ar acorda propriilor ţărani mai puţine subvenţii. După cum scria recent în Polityka un jurnalist polonez, “dacă europenii nu vor varză tunisiană în Europa, va trebui să-i primească, mai devreme sau mai târziu, pe tunisienii înşişi”. Câtă vreme se perpetuează inegalitatea dintre Nord şi Sud, ea va continua să alimenteze imigraţia.

“Pui explozivi” exportaţi în Africa

Prin sprijinul acordat de UE propriei agriculturi, ţăranii africani nu prea au şanse pe piaţa mondială: produsele lor sunt prea scumpe ca să concureze cu produsele europene, ale căror preţuri sunt ţinute în mod artificial, prin supraproducţie, la un nivel scăzut. Prin urmare, ne confruntăm cu o situaţie absurdă: pentru ţările africane e mai ieftin să importe produse agricole europene decât să le producă ele însele. De exemplu, e ştiut că, în Africa de Vest, găinile olandeze îi dezavantajează pe crescătorii locali de găini şi că ceapa olandeză, belgiană şi franceză dezechilibrează de mulţi ani piaţa locală de ceapă din Senegal. Facem dumping cu alimentele noastre în ţări în curs de dezvoltare, fenomen care împiedică aceste ţări să devină independente din punct de vedere economic.

Subvenţiile acordate ţăranilor europeni în cadrul Politicii Agricole Comune (PAC) au costat, în 2011, 58 de miliarde de euro, aproximativ 43% din întregul buget al Uniunii Europene. În plus, tot în 2011, UE a acordat unor companii agricole subvenţii pentru export în valoare de 160 de milioane de euro, pentru a ajuta companiile europene să-şi vândă produsele pe piaţa mondială. Potrivit însă Uniunii Europene – care e de părere că subvenţiile nu dezechilibrează piaţa –, “doar o parte infimă din bunurile subvenţionate ajunge în Africa”.

Şi atunci cum rămâne cu cei o jumătate de milion de “pui explozivi” [pui îngrăşaţi rapid şi care sunt tăiaţi pentru consum după ce ating, în doar şase săptămâni, o greutate de două kilograme] pe care compania franceză Doux îi procesează zilnic pentru a-i exporta, printre altele, în Africa. La emisiunea de actualităţi Nieuwsuur s-a anunţat anul trecut că această firmă primeşte subvenţii pentru export de la UE în valoare de 55 de milioane de euro. [update din 18 noiembrie 2013: Comisia Europeană a blocat vara trecută subvenţiile pentru export]

PAC destabilizează piaţa?

Pe deasupra, UE se laudă“cele mai sărace 50 de ţări din lume pot exporta în UE cantităţi nelimitate, fără să plătească taxe vamale” (nu e cel mai rău lucru), şi că “peste două treimi din importurile sale provin din ţări în curs de dezvoltare, ceea ce reprezintă mai mult decât importurile cumulate ale SUA, Australiei, Japoniei, Canadei şi Noii Zeelande”. Oare cele mai sărace cincizeci de ţări din lume trebuie să fie recunoscătoare?

Diverse studii demonstrează, potrivit unui raport publicat de think tank-ul britanic Overseas Development Institute, că în prezent PAC are, într-adevăr, “un efect destabilizator asupra pieţei şi că poate dăuna economiilor din ţările aflate în curs de dezvoltare”.

În legătură cu acest lucru, The Wall Street Journal scria recent: “dacă aceste subvenţii [acordate de UE ţăranilor europeni] ar fi reduse, UE ar importa mai mult din alte ţări, inclusiv din ţările africane ale căror economii depind în mare parte de agricultură. Iar mulţi dintre migranţi provin tocmai din aceste ţări”.

În plus, PAC se pare că este în contradicţie cu obiectivul pe care şi l-a fixat UE însăşi în legătură cu ţările aflate în curs de dezvoltare: Uniunea trebuie să ţină seama de interesele ţărilor în curs de dezvoltare, iar asta în toate domeniile ei de activitate, nu numai în ce priveşte ajutorul pentru dezvoltare. Acest obiectiv n-ar presupune doar o politică mai eficientă a frontierelor, ci şi suspendarea susţinerii neoneste pentru agricultura europeană.

Portalul De Correspondent a propus astfel de curând un plan revoluţionar, bazat pe mai multe studii: deschideţi toate graniţele şi veţi pune capăt sărăciei în ţările aflate în curs de dezvoltare! În plus, ar fi o măsură bine-venită şi pentru economiile ţărilor bogate. Înainte ca spiritul epocii noastre să fie pregătit pentru un asemenea plan (deşi e puţin probabil să fie pregătit vreodată), alte mii de oameni îşi vor pierde viaţa încercând să fugă spre o viaţă mai bună. Dar întâi să se suspende subvenţiile pentru agricultură – şi mai vedem atunci.

  • Foto: Uiterwaarden: Agricultură pe malurile Rinului, lângă localitatea Spijk. Rijksdienst voor het Cultureel Erfgoed [Agenţia pentru Patrimoniul Cultural al Olandei]

  • Versiunea originală aici.