Alegeți o limbă
O cafea latte într-un decor care-ţi aminteşte de ...acasă. Danny Brillant în muzică de fond, mese vopsite în roşu, pisici negre pe pereţi, atmosferă frenchy şi nume cu rezonanţă: Café Montmartre.
Sunt totuşi încă la Vilnius, în apropiere de Poarta Asfinţitului (Ausros vartai). Respir după două zile de summit. În ocurenţă, summitul Parteneriatului Estic, la Vilnius, 28-29 noiembrie. O experienţă care trebuia, şi ea, încercată. Aşa după cum o recomand, o dată în viaţă, oricărui jurnalist european. O aventură, în esenţă, care începe cu câteva luni înainte, care se termină brusc, lăsând în urmă un sentiment de veni, vidi, vici, un sentiment dublat de regret, de oboseala care te face, în cele câteva ore rămase până la avion, să cauţi un refugiu familiar.
La Vilnius nu a fost atât de greu de găsit. Mai întâi această cafenea, în care-mi promisesem, de îndată ce o văzusem, să ma odihnesc la final. Apoi, alte câteva localuri cu nume cunoscut: La Provence, La Cave, clădirile pe care scrie că Stendhal ar fi poposit, în timpul campaniei napoleoniene spre Rusia (oare de aceea un tradiţional desert lituanian, foarte bun de altfel, se numeşte Napoleonas tarte?), pe când era doar locotenent. Bazilica bernardinilor, pe care acelaşi împărat ar fi vrut să o implanteze la Paris. O oază de francofonie într-un ocean de limbă necunoscută, aducând a sanscrită. Şi un tsunami de engleză, vorbită cu toate accentele posibile, căci la acest summit (se pare, cel mai spectaculos din istoria, tânără, a summiturilor Partenariatului Estic, 3 până acum), au fost prezenţi 1000 de jurnalişti veniţi din toate colţurile lumii.
Povestea acestui summit deci, asemănător, tind să cred, cu toate summiturile europene, a început în urmă cu un an. Se zvonea că Moldova va parafa sau va semna acordul de asociere, şi-mi spuneam că ar fi istoric să fiu acolo. Apoi, când a început preşedinţia lituaniană a Uniunii, ne-am zis, cu colega olandeză, Judith Sinnige, convertită definitiv cauzei intrării Moldovei în UE (de când cu călătoria noastră în Transnistria), să ne înscriem pentru o acreditare. Poate poate. A fost, a fost ca o întâmplare ciudată a fiinţei. După, nu a mai contat mai nimic, iar entuziasmul colegilor şi superiorilor noştri, lipsit evident de sprijinul financiar, dar sincer, a contat. Hop în avion şi hop la summit/
Problema este că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, şi un summit nu este un reportaj. Ci un balamuc de nedescris, în care neputinţa organizatorilor de a programa totul, de a face astfel încât acreditările, ridicarea legitimaţiilor, înscrierea şi transportul spre diferitele puncte nevralgice ale unui summit - locul de primire, oficială, a invitaţilor, locul de semnare, cel al fotografiei de familie etc. - să se petreacă...omeneşte, este aproape de înţeles.
Acum, după summit, ştiu că primire oficială nu înseamnă ceva glamour, ci aşteptat, afară, lângă un covor roşu, ore în şir, de data aceasta în frig. Dar tot pe tocuri şi în costum. Felul în care mai marii Uniunii Europene au reacţionat faţă de noi spune multe şi despre ei: sunt cei care dau bineţe şi se opresc la microfonul care le-a fost amenajat, cei care dau bineţe dar nu se opresc, cei care nu dau nici bună seara nici pleacă de aici, cei care te privesc şi cei care nu. I-aş da premiul, în afara gazdei, Dalia Grybauskaité, preşedinta Lituaniei, cancelarului german, Angela Merkel, care s-a oprit, a dat bineţe, a vorbit, nu a întârziat. Mă întreb şi acum dacă cei, grăbiţi şi indiferenţi, asemeni lui David Cameron, au apucat să audă corul sclavilor, intonat afară de manifestanţii pro-Ucraina?
Am îngheţat bine în acea seară. Dar cred că a meritat. Emulaţia jurnaliştilor şi felul în care ne descopeream şi schimbam contacte, reciproc, noi, jurnaliştii de summit, a fost extraordinar. Pasiunea pentru ceea ce facem dezleagă toate barierele lingvistice. Sau jena.
Am avut în comun bucuria pentru Moldova. Pentru Georgia, acest neaşteptat outsider care vrea să intre în Europa. Simpatia pentru preşedintele georgian, Giorgi Margvelashvili, profesorul de filosofie care asigură că nu ştie dacă ţara sa va fi "al 29-lea sau al 30-lea stat, dar va fi în UE". Bucuria de a-l auzi pe primul ministru moldovean, Iurie Leancă, spunând că "francofonia este un atu, pe care Moldova intenţionează să-l joace, pentru a-şi regăsi familia", invidia faţă de jurnaliştii români din delegaţia preşedintelui Traian Băsescu, cei care au mers la Bucureşti via Chişinau (?!).
Dezamăgirea pentru un preşedinte francez care vorbeşte despre şomaj la un summit care nu avea nimic de a face cu aşa ceva. Dezgustul faţă de culisele unui summit în care afli că "Ianukovici a venit la târg, şi a cerut sume de bani"...
În fine, summitul a însemnat şi Vilnius, ca şi fostă capitală culturală a Europei. Fostul ghetou, muzeul Genocidului, muzeul Chihlimbarului, republica artiştilor Uzupis..."nu cuceri niciodată, nu te proteja, nu abandona niciodată". Articolele 39, 40, 41...
Toate summiturile sunt o nebunie pentru un jurnalist. O viaţă şi un continent în care trăieşti în câteva zile cât alţii...niciodată. O ocazie unică de a scoate de pe "sticlă"* chipuri şi lideri, de a-i demistifica, de a remarca, aşa cum a descris, simplu şi superb, Levinas, că de fapt nu sunt vinovaţi, ar fi o tichie prea mare, sunt de acord, dar sunt responsabili. Ca noi toţi, de altfel...
- Aşteptând liderii europeni, în Palatul Ducilor, din Vilnius. Noiembrie 2013. Aici, David Cameron.
