Între 2003 și 2010, războiul din Irak i-a costat pe americani trei trilioane de dolari, iar pe englezi patru miliarde și jumătate. În total au murit în Irak aproximativ 5000 de soldați americani și englezi. Cam scump prețul pentru două bilete de spectator la noul război dintre sunniți și șiiți. Ambițiile califatului imaginat de Al Baghdadi se răsfrâng și asupra Uniunii Europene. Cu toate acestea, Uniunea e impasibilă la ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, iar liderii săi au petrecut ultimii doi ani discutând ce se va întâmpla după războiul din Siria și reconstrucție. Vreo schimbare la orizont? Puțin probabil

Situația Irakului e strâns legată de cea a Siriei. ISIS, sau ISIL, s-a consolidat în Siria și acum își răsfrânge acțiunile către Irak. Statele occidentale au ezitat să aleagă un cal de bătaie pe care să-l sprijine în conflictul sirian, încercând să evite finanțarea unei forțe care s-ar fi întors împotriva lor. Pe de-o parte, Obama a vrut să evite să se implice într-un conflict fără să aibă sprijinul europenilor. Însă Uniunii Europene îi lipsește un leadership în politica externă după ieșirea de la guvernare a conservatorilor din Marea Britanie și înfrângerea lui Sarkozy.

O politică externă intervenționistă franceză

Deși David Cameron s-a grăbit să sprijine SUA în Libia în 2011, entuziasmul său a dispărut complet în ultimii ani. Pentru conservatorii britanici e important să se distanțeze de politica externă laburistă, care e percepută ca un eșec de o parte a publicului britanic. În ceea ce privește Franța, intervențiile recente din Mali și Republica Central Africană arată că, dincolo de schimbarea culorii politice, există în continuare un apetit pentru o politică externă intervenționistă franceză. De altfel francezii au fost singurii care au evocat posibilitatea unei intervenții armate în Siria. Însă, dacă în Mali și RCA Franța poate acționa ca un cavaler singuratic, pentru Siria era necesar acordul tuturor țărilor europene. Aici intră în scenă pesimismul german privind politica externă.

Primele disensiuni în ceea privește o poziție comună în politica externă europeană datează de la criza libiană. După intense negocieri între Marea Britanie, Franța, Italia, Germania, din cauza veto-ului german europenii nu au putut organiza o intervenție sub steagul european. Dacă în cazul libian Germania a tolerat o cacofonie de intervenții ale statelor europene, în scenariul sirian diplomația berlineză a frânat o palidă inițiativă americano-europeană. În ce privește Irak, nu există nici o speranță că europenii ar putea ajunge la un consens pentru că francezii și nemții s-au opus vehement unei intervenții în Irak. În culisele diplomatice, Franța și Germania jubilează că nu s-au implicat în dezastrul din Irak și nu au nici un motiv să contribuie la rezolvarea unei situații pentru care SUA și Marea Britanie poartă o mare parte din responsabilitate.

Însă ezitările occidentalilor au efecte nefaste pe frontul oriental. În Siria, pentru că moderații nu au primit sprijinul de care aveau nevoie, sirienii care se împotrivesc lui Assad au realizat că singurele forțe paramilitare capabile să facă față alawiților erau sunniții fundamentaliști. Scenariul ezitant s-a repetat și în Irak. Sătul să aștepte livrarea unor avioane de luptă americane, prim ministrul irakian Al Maliki a anunțat zilele acestea că se va înarma cu avioane rusești. Deși avioanele americane erau comandate de ani de zile, Congresul american a blocat vânzarea lor, pentru că americanii nu aveau încredere în Al Maliki. Întrebarea care ne vine în minte este de ce au susținut americanii timp de trei mandate un prim ministru în care nu aveau încredere. Confuzia generală și lipsa de reactivitatea a regimurilor din SUA și Marea Britanie au favorizat criza actuală din Orientul Mijlociu și acutizarea rivalității dintre Iran și Arabia Saudită.

Cine împarte, parte își face: Arabia Saudită, Iran, Turcia

O altă constantă a ultimilor ani a fost că Statele Unite și Marea Britanie și-au menajat aliații istorici în zonă, agățându-se de "oameni de încredere" pe care i-au sprijinit în bune și în rele, criticându-i vag pentru încălcările drepturilor omului. Însă Arabia Saudită și Turcia, baze ale luptei anti-terorism, sunt de fapt susținători de vază ai mișcărilor teroriste. Cea mai mare parte a finanțelor ISIS vin din donații din partea cetățenilor saudiți. Deși guvernul saudit a declarat ilegal ISIS, acesta nu reușește să controleze transferurile private de fonduri către mișcările fundamentaliste care luptă în vecinătatea sa. Reporteri din Irak au afirmat că ISIS are arme de proveniență saudită și că numeroși luptători au și cetățenie saudită. În plus, saudiții mai finanțează o grupare concurentă cu ISIS, numită Al Nusra, principalul vector jihadist în Siria. Și să nu uităm și de Al Qaeda.

Ce poți să mai oferi unui copil care are toate jucăriile pe care și le dorește? O întrebare ce rezumă puterea de negociere a americanilor vis-a-vis de Arabia Saudită. În primul rând e nevoie de ajutor pentru a opri sifonarea de fonduri către luptătorii din Siria și Irak. Dar pentru asta, casa regală saudită trebuie să aibă o poziție fermă împotriva acestor grupuri paramilitare pe care le-a finanțat cu jumătate de gură în ultimii ani. În plus, dincolo de capacitățile financiare, nici una dintre monarhiile arabe nu are o armată capabilă să facă față amenințării unei grupări bine înarmate, așa cum poate deveni ISIS. Singurul mod în care mai pot americanii sau britanicii să joace un rol în Orientul Mijlociu este să se întoarcă cu forțe armate pentru a asigura echilibrul și securitatea aliaților lor din zonă.

Rusia este marele sponsor regional

[...]În absența Statelor Unite sau Marii Britanii, Rusia este marele sponsor regional și vinde arme și acum avioane, atât Siriei și Irakului. Așa cum s-a împotrivit oricărei intervenții ONU în Siria, Rusia s-ar împotrivi probabil și unei intervenții în Irak. Rusia își consolidează influența în zonă, cu relații excelente cu Iran, regimul lui Assad în Siria și acum chiar și cu generalul Sisi din Egipt.

Pe termen scurt, amplificarea confruntărilor e o veste bună pentru Israel. Mișcarea Hamas e slăbită considerabil din cauza transferului de atenție către Siria, dar și din cauza căderii în disgrație a Frăției Musulmane în Egipt. La adăpostul știrilor despre ISIS în Irak, Israel își continuă în liniște colonizările ilegale. Pe termen lung însă, radicalizarea sunniților și înarmarea lor este o amenințare fără precedent pentru Israel. Ceea ce înseamnă că israelienii sunt pentru un război total care să extenueze toate părțile implicate.

Viitorul Orientului Mijlociu – balcanizare?

Balul a fost deschis de către Turcia acum câteva zile, când un oficial a anunțat că guvernul turc ar sprijini un stat independent kurd în Irak. Această idee rezonează cu planuri istorice de împărțire a Irakului plecând de la zonele tribale: sunniți, șiiți și kurzi. Nu mai departe de 2006, Joe Biden prezentase un plan în care cele trei zone ar fi devenit regiuni autonome ale Irakului. Acest plan fusese atunci refuzat atât de americani cât și de irakieni. Joe Biden încearcă să readucă planul în discuție, dar Irakienii sunt amar dezamăgiți de neimplicarea americanilor și nu vor să-i mai acorde lui Biden un rol de mediator.

Fără o forță din afară care să-și dorească încetarea războaielor din Siria și Irak, cele două confruntări pot continua până când Iran și Arabia Saudită își vor termina munițiile. Conflictul va atrage ca un magnet toate statele din zonă și va absorbi tinerii musulmani aventurieri din lumea întreagă. Aceștia se vor transforma în luptători redutabili, care se vor muta către alte orizonturi atunci când Orientul va fi extenuat.

Textul integral pe site-ul Europuls