Alegeți o limbă
Mâine, 10 august, are loc primul tur al alegerilor prezidențiale din Turcia. Acestea sunt mai degrabă un plebiscit pentru intențiile lui Erdoğan de a centraliza și mai mult puterea în mâinile sale. Câștigătorul alegerilor e cunoscut, singura incertitudine este dacă el va câștiga din primul tur. Dacă da, un procent de peste 50% va fi instrumentalizat pentru a justifica viitoarele abuzuri în numele patriotismului și bunăstării.
Recep Tayyip Erdoğan e prim ministrul Turciei din 2003 și e la al treilea său mandat. Conform regulilor partidului său, el nu poate fi prim ministru a patra oară dacă și când AKP va câștiga din nou alegerile legislative (cel mai probabil în 2015). De aceea Erdoğan și-a croit o nouă funcție, modificând Constituția pentru ca președintele Turciei să fie ales direct și să aibă mai multe puteri. În consecință, pe 10 august 2014 are loc primul tur al primelor alegeri prezidențiale din Turcia.
Doar trei candidați și-au făcut campanie – un indicativ pentru cât de inegală e de fapt competiția electorală. Contra-candidații lui Erdoğan sunt insignifianți în comparație cu actualul Prim Ministru. Ekmeleddin İhsanoğlu este candidatul partidelor seculare de opoziție, un personaj tern, cu profil de tehnocrat cu experiență internațională. Logica din spatele campaniei sale e că İhsanoğlu ar fi un președinte care ar respecta ordinea constituțională, pentru că nu are caracterul autoritar al lui Erdoğan. Al treilea candidat, Selahattin Demirtaş, de la partidul kurd, a încercat o campanie centrată pe libertăți civile și nevoia de democratizare, însă din cauza etniei sale, nu e cotat cu multe șanse în afara comunității kurde.
Sondajele îi dau lui Erdoğan un avans de cel puțin 20% în fața lui İhsanoğlu și aproape 50% în primul tur. În turul doi se presupune că minoritatea kurdă îi va lui Erdoğan cele 7-8 procente pentru a-l departaja. Alegerile sunt un galop de sănătate pentru Erdoğan. Partidul său a crescut constant în procentaj din 2002 până astăzi, obținând aproape 50% la ultimele alegeri parlamentare. În fața unei opoziții care nu a mai fost la putere de mai mult de un deceniu, Erdogan e în poziția de câștigător predestinat.
Cei care au fost în Turcia în ultimii ani au văzut deja cât de prezent este Erdoğan în spațiul public. Panouri publicitare îi laudă reformele la orice pas. Perioada în care a fost prim ministru a fost sinonimă cu prosperitate economică pentru Turcia, o creștere reală de peste 60% a PIB-ului, creștere a investițiilor străine, re-evaluare a lirei și un mediu de afaceri favorabil. Până în 2013, Turcia a fost scutită și de instabilități politice sau scandaluri. Dacă Erdoğan este atât de benefic Turciei, am putea crede că nu e un lucru rău că își dorește să rămână la putere, atât timp cât și turcii îl vor. Evident, situația e ceva mai complicată.
Erdoğan, Putin de Turcia?
Comparația cu Putin e pe buzele multor comentatori, mai ales din cauza echilibristicii pe care Erdoğan o face acum pentru a ramane la putere. Bârfele spun că, pentru a păstra controlul asupra executivului, el va face rocada cu Abdullah Gül, care e acum președintele Turciei – într-o imitație a mutării pe care au făcut-o Putin și Medvedev în 2008. Alții spun că Gül nu va fi un prim-ministru de fațadă, ca Medvedev, însă Gül a fost deja prim ministru sub influența lui Erdoğan (2002-2003) și din 2007, de când este președinte, nu i s-a împotrivit niciodată prietenului său.
Alte asemănări cu Putin: aversiunea pentru libertățile civile și libertate de expresie (a se vedea interdicția Twitter și Youtube), dorința de a restabili puterea Turciei din epoca otomană, sau controlul asupra media. O anecdotă despre media, pentru a demonstra mâna forte pe care au susținătorii săi asupra a 7-8 ziare turcești, uneori acestea se lansează cu aceeași primă pagină. Nu mai puțin de 57 de jurnaliști turci sunt în închisoare, un număr mare chiar și pentru regimuri nedemocratice.
Susținătorii lui Erdoğan au cultivat un cult al personalității Primului Ministru. Pentru fanii săi acesta un personaj mitologic, un erou istoric și un sfânt musulman. Celor care chestionează uneori absurdul situației, li se răspunde că sprijinul de durată al majorității turcilor justifică admirația lor. Cu câteva zile înainte de alegeri, Ministerul Educației Naționale a publicat o carte de istorie în care Erdoğan era deja menționat ca președinte al Turciei. Ministrul educației a explicat că e un fapt indubitabil că Erdoğan va câștiga alegerile, dacă nu din primul tur, în al doilea, deci mențiunea e corectă.
Deși Turcia e o economie liberă, în comparație cu cleptocrația rusească, mulți analiști vorbesc despre sistemul Erdoğan care domină mediul de afaceri și despre corupția care riscă să sufoce economia turcească. Membri ai partidului AKP controlează marile firme turcești, iar scandalurile media de anul trecut au scos la lumină cazuri în care mita pentru contracte ajungea la cele mai înalte nivele ale statului, chiar până la Erdoğan.
"Sultanul" Erdoğan vrea să domnească până în 2023
Însă multe lucruri îl deosebesc pe Erdoğan de Putin, iar probabil ce invidiază cel mai mult Erdoğan la Putin este sprijinul aproape necondiționat pe care președintele rus îl are din partea cetățenilor săi. Erdoğan nu este un lider care încearcă să satisfacă pe toată lumea, așa cum o face Putin. Pe cei pe care nu i-a convins deja, Erdoğan îi antagonizează: 48% din turci cred că are o influență pozitivă asupra Turciei în timp ce 48% cred contrariul. Impunerea valorilor tradiționale și a unui islamism conservator îi îndepărtează pe tinerii activi și pe locuitorii din orașele mari. Erdoğan e omul din popor care nu se sfiește să critice secularismul opoziției și tentativele autoritare ale armatei turcești.
Bătălia lui Erdoğan nu se dă cu contra-candidații din alegerile prezidențiale, ci cu electoratul care se încăpățânează să nu-l sprijine, cei 50% pe care nu reușește să-i convingă de mai mult de 10 ani. Însă Primul Ministru nu vrea să-i cucerească pe acești alegători, el nu face nici un gest pentru a și-i apropia. În ciuda faptului că s-a declarat președintele tuturor turcilor, Erdoğan a avut o campanie habotnică, ce nu s-a deosebit cu nimic de discursul său anti-elite seculare. Pentru că nu-i poate convinge pe criticii săi, Erdoğan încearcă să-i controleze și să-i intimideze.
Erdoğan vrea să câștige alegerile din primul tur, cu un scor cât mai mult peste 50%. Această cifră i-ar da legitimitatea să centralizeze toate puterile. Proiectul său de a introduce un președinte mai puternic nu are ca scop echilibrarea scenei politice dominate de Parlament. Ceea ce își dorește Erdoğan este o poziție atotputernică. Deși Constituția Turciei prevede că postul de președinte este imparțial și l-ar obliga pe Erdoğan să renunțe la conducerea AKP, acesta a anunțat deja că nu va fi un președinte imparțial și că va lucra cot la cot cu politicienii din AKP.
Alegerile sunt eminamente momente de schimbare pe scena politică. Ele favorizează reîmprospătarea gărzii de politicieni, provoacă recalibrări ale politicilor în funcție de preferințele electoratului. În cazul Turciei, alegerile prezidențiale nu aduc nici o noutate ci sunt folosite pentru a forța impunerea unui președinte autoritar, care vrea să strivească opoziția cu argumentul susținerii majorității. Sunt vești foarte proaste pentru democrația turcească, ce a mai rămas din ea.
