Rue de l'Odéon, 21-23. Sâmbătă ploioasă, într-un Paris plângând de ciudă: iarna nu mai vine, zăpada nu a căzut, frunzele descriu fantastice dansuri sălbatice pe un trotuar prea indiferent la paşii care îl calcă. Nu este un anotimp pentru turişti, şi totuşi, sunt aici, de peste tot, atraşi de luminile marilor bulevarde, de diferitele replici ale unui turn Eiffel căzut deja în desuetitudine. Japonezi, americani, nemţi, români chiar, mergând ca teleghidaţii pe străduţele din Cartierul Latin: paşi aiurea, în toate bălţile, capul cu privirea spre zidurile clădirilor. "Aici s-a născut şi a trăit" cutare, "aici a locuit Hemingway"...

Suntem în pauza unei sâmbete de şcoală, 117 boulevard Saint-Germain, şi subit, după ce am analizat semantic toate detaliile unei discuţii cu cineva de departe – "la câte minute stai de strada, Odeon parcă, unde a locuit Cioran?", "dar de centrul Parisului?", "chiar l-ai văzut?", "ce-a zis când i-ai vorbit?" – o şterg din sala de curs, lăsându-mi vraişte geanta, caietul pe care mâzgâisem tot felul de insulte (dar şi strofe), telefonul, tot, haina. Doar în cămaşă, îmbrăcată cu un aparat de fotografiat: realizasem subit că prietenul cu pricina era curios.

Ar fi vrut să ştie, să vadă poate prin ochii mei strada lui Cioran, oraşul în care s-a exilat şi al cărui cel mai celebru român a devenit foarte foarte repede. Acelui prieten îi era dor. Atunci, mergând acolo, să revăd măcar clădirea situată la doar 200 de metri de Sciences Po, nu eram cumva atât de apropiată de acel prieten încât, pentru o secundă, mi-a fi împărtăşit mirarea, respiraţia, nervozitatea şi emoţia unei revederi?

Ajungând pe rue de l'Odéon, o foarte mică stradă care pleacă din carrefour de l'Odéon, rive Gauche, la Paris, o stradă de doar 200 de metri la capătul căreia tronează teatrul Odeon, şi apoi, aproape intuită, Jardin de Luxembourg (locul preferat de plimbare atât al lui Emil Cioran cât şi al lui Milan Kundera), urc, cobor, nimic. Nicio clădire nu poartă vreo plăcuţă comemorativă. Niciun turist cu ochii întorşi ca o floare a soarelui spre cel ...iubit. Neant. Eu, eu nu-mi mai amintesc unde am fost exact. L-am văzut acum 22 de ani, da, într-o altă viaţă, atunci când primul meu drum la Paris a fost şi pentru el. Sau doar pentru. Un drum aiurea, pentru care părinţii mei vânduseră tot ceea ce aveam: o Dacia, inelele de aur ale mamei, cerceii mei...O nebunie.

Prima întrebare pusă atunci, anul în care am devenit jurnalist, la Paris, la Rolland Garros, învăţată de Cristian Ţopescu, a fost: dar eu vreau să-l văd pe Cioran...Un confrate mi-a spus într-o zi "hai să te duc". Şi am fost, am urcat până la ultimul etaj al unei vechi clădiri haussmaniene, două camere de bonă, cu o mulţime de cărţi peste tot. Simone ne-a deschis. El stătea la micul lui birou, la o fereastră foarte mică, o lumină stângace, nimic de a face cu lumina sfredelitoare care pătrundea prin ferestrele camerei de hotel la care scria, pe vremuri, la Braşov. Prietenul jurnalist i-a spus că i-a adus o tânără care visa de mult să-l cunoască, o tânără care i-a citit toate cărţile...S-a uitat la mine câteva secunde, foarte lungi, şi a zâmbit. După care a vorbit cu prietenul meu, niciodată direct cu mine. Era deja bolnav. Eu nu am contat. Atunci. Nici acum. Dar eu îl văzusem şi mi-era deja suficient.

Uitasem atât numărul clădirii cât şi situarea exactă. Am regăsit vagi amintiri cântărind paşii şi privind vitrinele. Trebuie că stătea la capătul de sus al străzii. Dar totuşi nimic. Nici o inscripţie. Am fost subit cuprinsă de panică, de tristeţe, de dezolare, m-am mai uitat odată la numele străzii. Aici era. Şi totuşi....Aveam impresia, stând sub streaşina unei bijuterii că ceva îmi scapă şi că picioarele la care începuse să ajungă apa ploii ştiau de ce au devenit subit de plumb.

Câteva clădiri mai în jos, din senin, remarc mica librărie cu multe multe cărţi în vitrină. Cărţi vechi. Inăuntru, un librar nu foarte tânăr care aranja volumele din rafturi. O librărie goală. Am intrat şi i-am spus "spuneţi-mi, nu mă înşel, nu-i aşa, Cioran a locuit aici?" Mi-a zâmbit larg şi mi-a confirmat..."Da, puţin mai sus, la numărul 21-23. Avea o mansardă în care locuia cu Simone, avea o terasă....". Şi...venea pe aici? "Oh, tot timpul. Zilnic. Venea, mângâia titlurile cărţilor cu degetele, aplecându-şi uşor capul pe umăr. Uneori venea cu soţia lui, în fine, cu Simone. Era foarte discret, foarte tăcut, foarte ...parcă plutea". Şi, cu ultima lui iubire, a fost? "Nu, nu l-am văzut niciodată cu nemţoaica. Nici nu vorbea despre ea...". Ce cărţi cumpăra, ce făcea când venea aici? "Niciodată romane, doar vă închipuiţi, mereu eseuri...".Dau să plec. Imi spune..."ştiţi, nu fiţi tristă, de Cioran îşi amintesc doar oamenii care au un anumit stadiu de inteligenţă. Intrebaţi în jur şi o să vedeţi că nimeni nu-şi aduce aminte de el. Eu, da. Dvs, da. De fiecare dată când am un volum scris de el, de ocazie, se duce într-o singură zi. De aceea nici nu am niciodată cărţile lui aici. Dar mi-aduc aminte de el ca şi cum ar fi fost ieri..."

Plec, promiţând că o să mă întorc, că o să bem câteva cafele lungi şi o să vorbim despre Cioran.

E fără importanţă să ştiţi cine sunt, din moment ce într-o zi nu voi mai fi. Nu e deloc dezolantă ideea că nimeni nu-şi va mai aminti de accidentul care am fost, că nu va mai rămâne nici cea mai mică urmă dintr-un eu – însetat de suplicii la care niciun torţionar n-a îndrăznit vreodată să viseze.

Da. Citatele mi-au căzut din ochi acum o oră, când i-am deschis "Sfârtecarea" cu setea unei Casandre care cauta răspunsuri în Eneida lui Virgiliu. Ştia şi probabil că acum se distrează gândindu-se la această stradă care i-a cunoscut paşii şi i-a gustat dulcele sentiment al disperării, dar care acum a devenit amnezică.

Ce ironie...Cel mai mare filosof român, cel mai important filosof francez, cel atât de studiat în manualele şcolare franceze şi atât de uitat în Răşinari, a devenit un ilustru anonim al Parisului.

E noapte adâncă deja, la Paris plouă în continuare, şi ştiu că aventura mea de azi cu Cioran nu este decât o "fortunate happenstance". Am ajuns acolo pentru că o serie de întâmplări şi gânduri din ultimele zile, din ultimele nopţi, mi-au purtat paşii, azi, doar azi, doar pentru el, spre acolo. Serendipity? Serendipity.

Nu suntem noi înşine decât atunci când ne mobilizăm toate defectele, când ne solidarizăm cu slăbiciunile noastre, când ne urmăm 'înclinaţia'. Indată ce ne căutăm 'calea' şi ne impunem vreun nobil model, ne sabotăm, ne rătăcim....

Ei bine, dragă E.C., chiar asta am făcut. Defectul meu îndepărtat m-a adus azi la tine. Nu a fost o întâmplare. Noapte buna!