Intre Franţa şi Kenya tăcerea şi diferenţa, sau mai degrabă urletele şi indiferenţa nu au de străbătut decât câteva mii de ani de democraţie. Un secol de ruşine şi câteva specii umane de dezolare. Stupoarea este atât de palpabilă încât cu greu poate fi descrisă...

...iar tăcerea lor, a celor 147 de studenţi ucişi în masacrul perpetuat în superba Kenya, în numele Domnului, în 2 aprilie 2015, a devenit, amplificată de suflete devenite cutii de rezonanţă, un strigăt al disperării: dacă după acel 7 ianuarie care va fi devenit, în câteva ore, simbolul atacului terorist din redacţia săptămânalului satiric Charlie Hebdo, luarea de poziţie a liderilor lumii a depăşit orice ne-am fi putut imagina ca amploare, vociferare dar şi ipocrizie, reunind câteva zeci de lideri mondiali la Paris, plus alte câteva sute de mii de parizieni în stradă, după acest 2 aprilie din Kenya, în care un alt atac terorist, perpetuat de gruparea Al-Shabaab, afiliată Al-Qaida, a pus capăt vieţii a 147 de studenţi creştini, absenţa de poziţie, întocmai, ne aruncă, subit, în epoca de piatră.

Oare Dumnezeu nu locuieşte şi acolo? Oare Paris e mai important şi "norocul" de a fi capitala Franţei şi nu a Kenyei înseamnă totul? Oare rugăciunile creştinilor din Africa valorează mai puţin decât cele ale creştinilor de pe oricare alt continent decât, să zicem, Asia sau Africa? Oare suntem, noi europeni, sau noi americani, atât de plini de noi înşine încât tot ceea ce trece dincolo de limitele geografice ale continentelor noastre nu ne atinge, nu ne interesează? Empatia, compasiunea, capacitatea de a realiza, camusian, că ceea ce se întâmplă, cu atât mai mult cu cât se întâmplă în numele unei valori în care credem, Dumnezeu, ne priveşte pe toţi, se opresc la frontieră? Oare toată această indiferenţă se justifică doar prin faptul că printre acele victime nu se afla niciun european, niciun român, francez, american, german etc.? Ar fi monstruos să fie aşa, şi, totuşi, nu am reuşit să găsesc un argument plauzibil pentru a justifica nu atât lipsa de reacţie cât indiferenţa.

Din punct de vedere al gestionării relaţiilor umane, este adevărat că nu ne putem permite, nici nu am putea, să vibrăm la orice catastrofă, accident, crimă, etc. Dar uman, într-o săptămână care precede sărbătoarea Paştelui, într-o lume în care mesajele de empatie vin aproape pe bandă rulantă, nu ar fi fost normal oare să vedem un asemenea mesaj, o preocupare suplimentară din partea serviciilor europene pentru o ameninţare care a devenit deja globală? Mi-e teamă să pun pariu că, dar cred că dacă printre acei creştini s-ar fi aflat şi un european sau un american, un evreu eventual, un personaj important, reacţia ar fi fost alta. Este trist că vibrăm, ca fiinţe umane, mai mult la moartea a 12 persoane ucise la Paris decât la moartea a 147 de persoane ucise în Kenya. Doar papa Francisc s-a rugat pentru ei...

Vae victis Europa...solidaritatea, toleranţa, pasiunea pentru umanism nu înseamnă nimic dacă liderii care ne conduc şi în mâna cărora ne-am lăsat destinele, vieţile, au uitat ce înseamnă preocuparea pentru cei care ne urmează paşii, care ne îmbraţişează valorile. Pe o altă scară, foarte apropiată, tot Uniunea Europeană lasă să se înece un popor care luptă sub steagul european. Dacă indiferenţa este la ea acasă în Ucraina, la poarta Europei, de ce nu ar fi şi în Africa? After all, Africa, Asia, celelalte continente, ne interesează doar când şi în măsura în care le putem exploata. Singura religie care ne mai pasionează, azi, este cea a banului.

De pe site-ul Adevărul.

Foto:scena atacului, după masacru. Catchy.ro