Alegeți o limbă
Există oraşe care lasă în urma lor un parfum de déjà-vu. Există altele, spectaculare, care surprind la fiecare pas. Există şi oraşe care înseamnă ceva din punct de vedere al geografiei sentimentale personale, care, oricât de insignifiante ar fi, ne par frumoase şi unice. Dar există şi oraşe în care, fără să înţelegi foarte bine de ce, te simţi acasă. Sunt acele oraşe în care un je ne sais pas quoi devine permanenţă şi care nu sunt întotdeauna localităţile în care te-ai născut sau în care locuieşti. Printre ele, printre aceste categorii de oraşe în care te simţi acasă, şi care pentru mine nu au fost foarte multe - Parisul, Clujul, Antalia, Chişinăul - mai există o categorie aparte de oraşe. Sunt oraşele în care timpul are răbdare cu oamenii, oraşe sfinţite. Un astfel de oraş este, pentru mine, Alba Iulia.
Ştiu, de când l-am descoperit pe scriitorul franco-turc Nedim Gürsel, cu a lui "Les écrivains et leurs villes" (Scriitorii şi oraşele lor), de curând reeditată la editura Seuil, că oraşele au un suflet, şi că cea mai bună manieră de a le simţi, de a le atinge sufletul este să pătrunzi în ele prin ochii scriitorului care le-a descris. Dar cum e, mă întreb, să pătrunzi într-un oraş nu prin ochii scriitorilor, care, poate sunt prea puţini sau inexistenţi, sau poate nu au reuşit să surprindă încă sufletu-i, ci prin privirea mândră şi nobilă a unui întreg evantai de prinţi? Căci la Alba Iulia nu s-au născut mari scriitori (exceptându-l poate pe poetul Martin Opitz, în epoca barocă, şi Romulus Rusan, în zilele noastre), ci mai ales mari prinţi: Mihai Viteazul, Gabriel Bethlen, principe al Transilvaniei în secolul al XVII-lea dar şi rege al Ungariei. Şi mari prinţi ai bisericii, episcopi: Ignatiu Batthyany întemeietorul Bibliotecii magice care îi poartă numele, Iuliu Hossu, unul din conducătorii Marii Adunării Naţionale din 1 decembrie 1918, Aron Marton...
Intr-un fel, s-ar putea spune, doar la simpla rostire a acestor nume, că Alba Iulia respiră nu doar istorie, ci şi cosmopolitism. Multilingvism. Capitală a unui imaginar european, poate cu mult înainte de a fi Cealaltă Capitală a României. Denumirea nu e întâmplătoare: aici a fost semnată unirea principatelor române, aici s-a născut România, încă din acel îndepărtat 1599 când Mihai Viteazul încerca deja inimaginabilul, unirea principatelor române, iar Alba Iulia este cunoscută în cele din urmă mai ales prin aceste detalii istorice. Ale unei istorii mai noi, cert, căci a neglija întreg trecutul ei daco-roman, semnificaţia ei de capitală a încoronării regelui Ferdinand şi a reginei Maria, în 1922, înseamnă a neglija o parte din fiinţa ei.
Pentru mine, Alba Iulia a reprezentat, mai întâi, pe timpurile când, studentă fiind, la Braşov, învăţam că spaţiul mioritic este format din o înşiruire de spaţii - deal şi vale - , că este guvernat de dor, că aceste curbe trasate de văile şi culmile care străbat geografia care curge dinspre Sibiu spre Alba, trecând pe lângă Răşinariul lui Cioran şi Lancrămul lui Lucian Blaga, reprezintă cumva sufletul românesc. Visam cu ochii deschişi atunci să ajung să văd aceste spaţii şi, da, n-am să uit niciodată noaptea în care am străbătut fantomatici acest drum, deal, vale, vale, deal, Blaga şi tot, până la Alba. Cutreierarea unei cetăţi pustii dar misterioase şi atât de luminoase, atât de măreţe. De sus, din faţa porţii principale, lumea pare altfel. Imensă, adâncă şi da, imortală. Un tărâm al făgăduinţei şi al tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte. O secundă însă în imaginarul meu, atât de limitat pe atunci.
Articolul integral pe site-ul Dilema Veche.
Foto: vedere din Alba Iulia.
Partener al jurnaliştilor europeni, libris.ro. Cea mai importantă librărie on-line din România.
