Alegeți o limbă
Pentru autorul cărţii "Aux frontières de l'Europe" (La frontierele Europei, netradusă încă în limba română), sufletul Vechiului Continent nu mai poate fi întâlnit decât în anumite ţări fost-comuniste sau de-a lungul frontierei externe a UE.
Cum de v-a venit ideea de a parcurge în lung şi lat frontiera orientală a Uniunii Europene?
Paolo Rumiz: Căutam o frontieră care să existe încă. Vin din Trieste, sunt un fiu al frontierei. M-am născut în ziua în care a fost stabilită frontiera în jurul oraşului, în 20 decembrie 1947. Ea a fost doborâtă în ziua celei de-a 60-a aniversări [atunci când mai multe ţări din Europa Orientală au intrat în spaţiul Schengen], zi care a coincis deci cu aniversarea zilei mele de naştere. În seara aceea, ne-am privit, eu şi nevasta mea poloneză [Monika Bulaj, artist fotograf] şi ne-am spus: "După ce am petrecut 60 de ani dorind să distrugem frontierele, cum vom mai trăi oare acum că nu mai există?" A fost o formidabilă invitaţie la călătorie: unde este astăzi sensul misterului pe care-l degaja o graniţă ? În ziua aceea, puţin euforici, în timp ce traversam vechea barieră a frontierei iugoslave, în mijlocul văii Rosandra, unde se afla ultimul han italian înainte de intrarea în Iugoslavia, am decis că voi pleca în căutarea adevăratei frontiere: un loc unde aş mai putea găsi încă vameşi adevăraţi.
I-aţi găsit ?
Şi încă cum. Vă daţi seama? Dacă aş fi făcut această călătorie acum 25 de ani [odată cu intrarea în Slovenia], n-ar fi trebuit să-mi arăt niciodată paşaportul, căci aş fi rămas în spaţiul pactului de la Varşovia şi al fostei URSS. De data aceasta, dimpotrivă, intrările şi ieşirile continui din spaţiul Schengen şi al Uniunii Europene (UE) m-au făcut să mă regăsesc - mai ales între Norvegia şi Rusia şi Letonia şi Rusia - în faţa unor frontiere incredibil de rigide, chiar mai mult decât înaintea căderii Zidului. Vroiam să văd ce se află dincolo de această barieră, această limită. Ne dăm seama repede că între o parte şi alta a frontierei nu există nicio diferenţă, în ciuda acestor bariere absurde, şi că în realitate linia frontierei UE şerpuieşte de-a lungul unor regiuni transfrontaliere cu nume magnifice, ca de exemplu Curland [Lituania] sau Botnia [Scandinavia] sau Dobrogea [România, Bulgaria], care existau înaintea marii febre naţionaliste a secolului al XIX-lea şi care constituie adevărata inimă a continentului.
Se spune că centrul Europei este undeva în vestul Ucrainei...
Europa are mai multe puncte zero: unul în Lituania, unul în Carpaţi, altul în Polonia...Depinde de cum măsori Europa. Ceea ce este sigur este că Europa este mai mult înaltă decât largă. Centrul Europei nu este deocamdată decât o palidă imitaţie a Occidentului, chiar dacă regăsim urme puternice ale Orientului. Acest amestec de slavitudine şi iudaism, care este de fapt sufletul profund al Europei, nu l-am găsit decât în aceste regiuni frontaliere. Aici bate pentru mine inima Europei aşa cum o auzeam şi cum o căutam: o anume feminitate maternă, fluvii imense, toate acestea le-am regăsit în Rusia, Ucraina, Polonia.
Din carte emană o iubire aproape fără limite pentru spiritul slav şi stilul de viaţă al persoanelor pe care le-aţi întâlnit. Şi chiar o formă de dezgust faţă de anumite aspecte ale Europei occidentale. Care este problema acestei Europe?
E o lume mai omogenă, mai falsă, în celuloid, unde timpul fuge din ce în ce mai repede şi se consumă într-o coridă de mesaje electronice şi SMS-uri, unde contactul cu realitatea a fost pierdut, contactul cu pământul - "zemlija", în ruseşte; un nume care, cu "voda", apă, m-a urmărit de-a lungul întregului meu parcurs.
În carte faceţi elogiul autenticităţii locuitorilor acestor regiuni de frontieră. Totuşi, mulţi dintre ei au o singură dorinţă, să trăiască în Europa occidentală, sau în orice caz să adopte acelaşi stil de viaţă.
Nu trebuie să uităm acest aspect, bineînţeles. Fără a vrea să le spui că-şi pun beţe în roate inutil, le putem aminti că nu toate sunt roz de această parte a frontierei. Persoanele în vârstă sunt conştiente: ele îşi dau seama că solidaritatea care marca relaţiile umane nu mai există la tinerii occidentalizaţi.
Evocaţi adeseori "sufletul slav" în "Aux frontières de l'Europe". Cum l-aţi defini?
Slavii sunt conştienţi că nu sunt creierul continentului, dar ştiu că sunt într-un fel măruntaiele sale. Îşi lasă libere instinctele şi aceasta poate duce la o agresivitate incredibilă, dar şi la o tandreţe de neuitat în anumite situaţii. În cartea mea povestesc o scenă la Minsk, unde un acordeonist este înconjurat de un grup de femei care îi spun: "Hai,Igor, fă-ne să plângem!" Un Occidental nu ar fi făcut-o niciodată. Ar fi cerut un cântecel pentru a-şi anestezia viaţa prea rapidă, prea lipsită de sens. Ceea ce iubesc la slavi este acest sentiment al împărtăşirii unei părţi întunecate a vieţii lor, a melancoliei.
Europa a fost schimbată de aderarea la UE a mai mult de zece ţări fost comuniste?
Da, deoarece au adus cu ele o injecţie formidabilă de naţionalism: din acest punct de vedere polonezii sunt un dezastru. Această senzaţie că sunt un popor martir, care a rezistat cizmei comuniste...Au redescoperit naţionalismul după sfârşitul acestuia. În Polonia e patologic. Este o lume autocentrată. Ceea ce s-a întâmplat cu avionul preşedintelui Lech Kaczynski [care s-a prăbuşit la Smolensk în aprilie 2010] este exemplar: nici nu e vorba să trecem drept imbecili în faţa ruşilor !
În cartea dvs reproşaţi mai multe lucruri Europei şi instituţiilor sale...
Reproşez Europei şi Italiei faptul că dorm şi nu sunt conştiente de forţele naţionaliste şi centrifuge care o despică. Nu am învăţat deloc lecţia Balcanilor: este suficient să indicăm un potenţial duşman unei populaţii care duce lipsă de repere şi aceasta îl adoptă ca atare. Astăzi, o clasă conducătoare în cădere care ar vrea să transforme o încleştare politică într-una etnică, n-ar avea nicio dificultate să o facă. Nu mai avem anticorpii fascişti, nu mai avem nici anticorpii criticii. Din acest punct de vedere, Italia - dar şi Belgia - este o zonă cu risc. Regăsim o victimizare regionalistă exasperată. O formă de ranchiună a periferiei faţă de centru.
Interviu realizat de Gian Paolo Accardo.
