"În afară de crearea de euro-obligaţiuni, am obţinut tot ce aşteptam". Potrivit acestui bancher citat de Le Monde, acordul încheiat în noaptea de 26-27 octombrie, asupra reducerii datoriilor Greciei, recapitalizării băncilor şi consolidării Fondului european de stabilitate financiară este în măsură de a demara o soluţionare a crizei din zona euro.

Dar experienţa precedentelor acorduri smulse după negocieri grele incită o oarecare prudenţă. Căile pieţelor sunt uneori greu de pătruns şi există riscul de a fi asistat la un summit pentru nimic. Deci nu ne vom hazarda la un pronostic. În schimb, fiindcă liderii europeni avertizaseră că era în joc soarta UE, o privire a peisajului european după acest dublu summit ne permite să afirmăm că poate criza politică din spatele crizei financiare este doar la început. Aşa cum mulţi observatori au remarcat, zona euro se îndreaptă spre o mai mare integrare, iar acest lucru va crea numeroase incertitudini.

Dramatizarea discuţiilor dintre Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy ilustrează faptul că axa Paris-Berlin este din nou singurul motor al Europei. Dar nu mai suntem într-o Europă de 6 sau 12, iar capacitatea ei de tracţiune nu mai poate fi la fel de puternică precum era înainte de extinderile succesive şi de crearea unor organisme cu puteri importante, cum ar fi Banca Centrală Europeană.

Duelul dintre Nicolas Sarkozy şi David Cameron şi dezbaterea din Camera Comunelor, asupra unui eventual referendum privind apartenenţa Marii Britanii la UE demonstrează că Londra îşi caută locul în această arhitectură în gestaţie şi că "Merkozy" nu va face niciun cadou britanicilor, care au influenţat mult timp evoluţia liberală a Comisiei Europene dar fără să-şi asume nicio responsabilitate politică.

Dar Marea Britanie nu este singura care nu-şi găseşte locul. Celelalte nouă ţări din afara zonei euro, cum ar fi Polonia şi Suedia, încep deja să conteste această înfiinţare a unei Europe cu două viteze. Desigur, spaţiul Schengen sau apărarea europeană au deja o geometrie variabilă. Dar acestea nu au nevoie de o guvernare atât de aprofundată ca cea indusă prin introducerea controlului bugetelor naţionale sau de crearea unui post de super- ministru european al Finanţelor.

Şi aici ajungem la centrul viitoarei instabilităţi. Deoarece guvernul economic pe care Berlinul şi Parisul, susţinute de Olanda şi Finlanda, încearcă să-l înfiinţeze, afectează suveranitatea Statelor şi pune o problemă de control democratic. Aceasta este părerea sociologului Jürgen Habermas, exprimată într-un eseu din care Presseurop tocmai a publicat câteva extrase.

Din acest punct de vedere, UE se află într-o situaţie periculoasă, ca într-o fază de tranziţie sau de dubii. Deoarece liderii săi trebuie să combine eficienţa politică şi practica democratică. Iar aşa cum a demonstrat procesul imperfect de ratificare a acordului din 21 iulie, timpul parlamentar naţional este prea lent faţă de timpul pieţelor.

În plus, după cum a observat şi Timothy Garton Ash săptămâna aceasta, observând dezbaterile din Parlamentele german şi britanic, democraţiile naţionale exprimă cerinţe contradictorii care conduc la un blocaj al UE.

Dar cum nimeni nu este dispus să stabilească o democraţie europeană bazată pe un Parlament ales pe liste transnaţionale cu dezbateri transnaţionale, deciziile vor continua să fie luate de lideri retraşi să dezbată în spatele uşilor închise şi aprobate de către parlamente alese mai ales pe baza unor mitive de politică internă. Moneda euro este poate salvată, dar UE nu a ieşit încă la liman.