De când criza datoriei publice ameninţă stabilitatea monezii unice, cuplul "Merkozy" şi-a însuşit conducerea navei euro. Nu în virtutea vreunui acord tacit în interiorul ţărilor membre, ci din cauza unei simple evidenţe: nu există o altă alternativă – There Is No Alternative, TINA, aşa cum afirma o anume Doamnă de Fier.

Sau mai degrabă pentru că este. Este Comisia Europeană, gardian al tratatelorşi "guvern economic" al UE, aşa cum a amintit recent preşedintele său, José Manuel Barroso. Însă, atunci când este vorba de zona euro, conducerea o preia Eurogrupul – miniştrii de Economie ai statelor membre, deci guvernele. Deci şi aici, Paris şi Berlin. Recenta desemnare a preşedintelui Consiliului European, Herman Van Rompuy, drept"Domnul Euro", cu binecuvântarea Angelei Merkel şi a lui Nicolas Sarkozy, întăreşte rolul statelor membre, cu Germania şi Franţa în frunte, în problema guvernării economice a acestui "Euroland".

Necazul este că această configuraţie ad-hoc nu este stabilită de niciun acord şi că deciziile luate de "Merkozy" par să scape din ce în ce mai mult oricărei dezbateri din cadrul zonei euro. Nicio altă ţară nu este efectiv în măsură să cântărească mai greu în discuţii şi nici să joace rol de scut în faţa unui buldozer care se sinchiseşte din ce în ce mai puţin de politeţe atunci când se adresează confraţilor săi. Exemplul cel mai recent, tonul cu care a fost sancţionată de "Merkozy" ipoteza unui referendum în Grecia. Printre alţi "mari", Italia, a treia economie a zonei euro, este şi ea în vizor, din cauza fragilităţii guvernului său şi a finanţelor sale publice, în timp ce Spania, în plină campanie electorală, nu a ieşit din greutăţi. Lovite ambele de criza datoriei publice, sunt, asemeni Portugaliei şi Irlandei, foarte departe de acel "triplu A" al agenţiilor de rating, care pare să acorde puteri supranaturale ţărilor care beneficiază încă de el. Ceea ce, între noi fie vorba, explică şi de ce preşedintele francez este obsedat de menţinerea ţării sale în cel mai căutat cerc al momentului. În zona euro, ceilalţi membri ai clubului "triplu A" – Austria, Finlanda, Luxemburg şi Olanda – nu sunt în măsură să se alinieze pe linia clubului franco-german.

Dar, dacă acesta din urmă este capabil să evite cele mai periculoase piedici, pare să nu aibă nicio idee clară despre direcţia pe care vrea să o imprime vaporului euro – şi n-a primit niciun mandat pentru a o face, de altfel. Această absenţă de transparenţă şi de legitimitate contează în derularea acestei crize şi dă impresia că vaporul navighează după noroc. Ori, în faţa unei furtuni, nimeni nu este dispus să cedeze cârma decât dacă cel care o preia este apt să ducă atât nava cât şi echipajul în port.