Una dintre constantele acestei crize din zona euro este că nu ştim niciodată dacă summiturile ultimei şanse au reuşit să salveze moneda unică definitiv. Cel din această lună decembrie nu este o excepţie.

Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy au reuşit să determine aprobarea de către partenerii lor a includerii disciplinei bugetare în fundamentele europene. Dar reacţia împărţită a pieţelor financiare, în ziua care a urmat Consiliului European este poate un indicator că nu s-a sfârşit totul.

Deoarece acordul găsit, care exclude euroobligaţiunile care cereau mulţi actori financiari, exclude şi acordarea unei licenţe bancare la Mecanismul European de Stabilitate care va fi instalat în iunie 2012. Aceasta ar fi permis fondurilor de salvare să se aprovizioneze cu bani de la Banca Centrală Europeană, garantând astfel zonei euro mijloace nelimitate pentru a veni în ajutor ţărilor aflate în dificultate.

Această perspectivă este încă respinsă de Germania, care se teme de inflaţie şi de o supunere a băncii centrale la imperativele politice. Dar acest refuz privează zona euro de “bazooka” prin care ar face pieţele să înţeleagă că ea este în măsură să facă faţă tuturor eventualităţilor.

Prin reforma tratatelor europene convenită de acum, Uniunea câştigă ceva timp, şi ar trebui să putem încă utiliza euro la începutul lui 2012, contrar a ceea ce unii nu ezită să prezică în aceste ultime săptămâni. Este un rezultat deloc de neglijat.

Dar, oricare ar fi părerea pe care o avem asupra pieţelor, agenţiilor de rating şi speculatorilor care atacă economiile europene, trebuie să aşteptăm ca ei să fie satisfăcuţi de decizia celor Douăzeci şi Şapte. Căci preţul de plătit este deja foarte ridicat: instituţionalizarea unei Europe cu mai multe viteze, iar întrebarea este pusă acum clar în privinţa viitorului Marii Britanii în UE.

Chiar dacă va trebui să pecetluim aceste probleme politice decisive, două gesturi ar permite să facă acest preţ mai acceptabil. Mai întâi, ca Germania, acum că a obţinut disciplina pe care o cerea celorlalţi, să se deschidă ideii că stabilitatea monetară poate fi compatibilă cu o formă de solidaritate – euroobligaţiuni sau o susţinere mai clară a BCE pentru ţările slăbite.

Apoi, ca guvernele europene să conştientizeze că trebuie să iasă din logica austerităţii şi să pună în loc bazele unei adevărate politici de creştere în toată Uniunea. Au deja un instrument pentru asta, Strategia 2020, care nu cere decât să fie în sfârşit luată în serios.