În 1 aprilie, Uniunea Europeană a devenit mai democratică. Acesta este argumentul apărătorilor Iniţiativei cetăţeneşti europene(ICE), intrată în vigoare în acea zi. De acum înainte, cetăţenii UE pot "invita Comisia Europeană să prezinte o propunere legislativă". Pentru aceasta, ei trebuie să reunească un milion de semnături "într-un domeniu în care UE este abilitată să legifereze". În acest caz, ei pot susţine propunerea lor în faţa executivului european şi în timpul unei audieri publice organizate de Parlamentul European. După predarea semnăturilor, comisarii au trei luni de zile pentru a accepta sau nu să ia în considerare propunerea, care va intra ulterior în procesul legislativ comunitar obişnuit.

În timp ce Comisia este percepută de mai mulţi ani ca un bastion de eurocraţi aflaţi la mare distanţă de cetăţeni, iar Parlamentul ca o adunare de aleşi fără nicio legătură reală cu alegătorii lor, ICE reprezintă cu siguranţă un progres. Dar în timp ce faimosul "deficit democratic" al UE, denunţat cu regularitate de eurosceptici, este astăzi arătat cu degetul şi de intelectuali caJürgen Habermas, şi în timp ce alţii, ca Ulrich Beck, lansează chiar apeluri la o Europă a cetăţenilor, este surprinzător că intrarea în vigoare a ICE nu a suscitat mai multe reacţii în presa europeană. Ca şi cum, încă o dată, absenţa de dramatizare politică şi absurditatea tehnocratică ar nega orice interes posibil pentru politica europeană.

Este vorba totuşi cu adevărat de un gest politic european, chiar dacă complexitatea procedurii îi impune încă din start multe limite. Să luăm de exemplu felul în care va trebui strâns acel milion de semnături: parafele vor trebui să provină din cel puţin şapte ţări ale Uniunii, colectate de un comitet de şapte persoane provenind din şapte ţări; mai mult, pentru fiecare ţară a fost stabilit un număr minimal de semnături în funcţie de populaţia sa.

Ceea ce înseamnă că, pentru ca o propunere să fie valabilă, ea trebuie să transcendă frontierele, problematicile naţionale şi diferenţele politice şi culturale. Pe scurt, potenţial ICE poate marca apariţia unei politici cu adevărat europene, cu dezbateri şi acţiuni transnaţionale. Iar dacă această procedură se dovedeşte utilă şi eficace, ea va fi arătat de fapt calea unui alt proiect, utopic: alegerea deputaţilor europeni pe liste transnaţionale, sau chiar crearea unor adevărate partide politice paneuropene, ceea ce ar reprezenta cu siguranţă o cotitură decisivă în construcţia europeană.

Dar suntem din păcate încă departe, iar apărătorii ICE mai trebuie să dovedească că ea garantează mai multă democraţie în Europa. Înainte de orice, bineînţeles, va trebui să vedem câte propuneri cetăţeneşti va lua în considerare Comisia. Dar va trebui şi ca aceste propuneri să fie pertinente şi reprezentative. Să nu fie doar un receptacol de interese categoriale sau revendicări bazate pe emoţia momentului. Aici riscul vine atât din partea grupurilor ideologice – chiar dacă, iarăşi, este menţionat faptul că "*o propunere cetăţenească nu trebuie să fie manifest abuzivă, fantezistă sau vexant**ă*" – cât şi din partea lobbyiurilor economice. Căci aceste două tipuri de actori ai dezbaterii publice sunt cele care vor găsi cel mai uşor şapte indivizi în şapte ţări pentru a crea un comitet, ca şi să-şi mobilizeze simpatizanţii.

ICE, instrument sub controlul democraţiei participante, merită deci să fie luat în serios şi să fie evaluată fără concesii, cu riscul de a nu deveni altfel decât încă o altă şmecherie comunitară.