În 29 ianuarie, Tony Blair a trebuit să se explice în faţa unei comisii de anchetă asupra felului în care a decis să-şi lanseze ţara în războiul din Irak. În ajun, la doar câţiva kilometri distanţă avea loc conferinţa de la Londra asupra viitorului Afganistanului. De natură diferită, cele două războaie ale erei Bush continuă să cântărească greu pentru europeni. Irakul pentru că opinia publică a fost manipulată de către conducători pentru a o determina să sprijne răsturnarea lui Saddam Hussein, Afganistanul pentru că în lipsă de rezultate pe teren şi de strategie clară în teorie, mulţi cetăţeni au sentimentul că guvernele lor le ascund unele aspecte despre misiunea soldaţilor trimişi în aceste ţări.

Léo Strauss este una dintre referinţele intelectuale ale neoconservatorilor americani. Într-o interpretare contestată a gândirii acestui filosof de origine germană, mort în 1973, arhitecţii de război ai administraţiei Bush au reţinut ideea că "este necesar să minţi poporul asupra naturii realităţii politice. O elită, totuşi, recunoaşte acest adevăr şi îl păstrează pentru ea", explica editorialistul american Willian Pfaff în 2003. În societăţile democratice, această tentaţie nu există doar pentru ideologi.

Constrânşi să-şi asume decizii uneori complexe în faţa opiniilor din ce în ce mai reactive şi care cer dovezi, conducătorii europeni pot uşor ceda în faţa acestor atitudini elitiste. A fost cazul în Irak, nu trebuie să se ajungă şi la Europa. Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare cu preţul unei lipse de democraţie. Aplicarea sa, aşa cum explica Le Monde săptămâna aceasta, este obiectul unor jocuri de putere de neînţeles pentru cetăţeanul lambda. Impotenţa europeană care decurge din acest aspect nu va face în nici un caz mai acceptabil elitismul european. Eric Maurice