Grexit” – această sintagmă formată din cuvintele “Grecia” şi “exit”, însemnând “ieşirea Greciei din zona euro”, a fost creată la începutul anului ca o “sabie a lui Damocles” aşezată deasupra capetelor grecilor, care negociau la acea vreme ştergerea unei părţi a datoriilor către bănci. În toamnă, când premierul Giorgios Papandreu propunea organizarea unui referendum riscant pe tema planului de salvare a Greciei, pieţele financiare şi partenerii europeni sugerau că, dacă Atena nu va da dovadă de “bunăvoinţă”, problema s-ar reduce la această întrebare simplă: “Doriţi sau nu să rămâneţi în zona euro?

Astăzi, după alegerile care au demonstrat forţa partidelor care se opun politicilor de austeritate solicitate de Uniunea Europeană şi de Fondul Monetar Internaţional şi decăderea partidelor tradiţionale, ieşirea Greciei din zona euro devine mai mult decât o ameninţare retorică, este o ipoteză reală. Iar noile alegeri organizate pe 17 iunie riscă să agraveze şi mai mult situaţia.

Să fie ieşirea Greciei din uniunea monetară soluţia? Economiştii şi politicienii întorc pe toate feţele avantajele şi dezavantajele, fără însă a se şti ce ar fi mai rău. Deocamdată, aşa cum nota ziarul italian Il Sole 24 Ore, dezbaterea seamănă mai degrabă cu un bluf. Unul periculos.

Europenii se află în faţa unei opţiuni imposibile. Scoaterea Greciei din zona euro, situaţie neprevăzută de niciun tratat, înseamnă asumarea riscului unei pierderi de încredere în întregul sistem economic european, o pierdere a credibilităţii în UE ca proiect politic şi putere globală. Încercările de relansare comportă riscul continuării unei politici care distruge structurile sociale elene, slăbeşte instituţiile democratice într-o ţară despre care ne plăcea să spunem că era leagănul democraţiei şi conduce la cheltuirea a miliarde de euro fără rezultat pentru că statul grec a devenit o ficţiune.

Şi toate aceste eforturi pentru un stat ce reprezintă între 2 şi 3% din PIB-ul Uniunii Europene. Dacă UE a ajuns într-un asemenea impas, este pentru că se află într-o situaţie de ambiguitate: este prea integrată din punct de vedere economic şi politic pentru a nu fi pusă în pericol de criza din Grecia, dar nu este suficient de integrată pentru a putea găsi mijloacele de depăşire a acestei crize. Dacă nu ar exista moneda unică şi piaţa comună, europenii i-ar putea lăsa cu uşurinţă pe greci să intre în incapacitate de plată şi să îşi devalorizeze moneda. Prin intermediul mecanismelor de coordonare a politicilor bugetare şi cu mijloacele de impunere a unei reforme de stat Greciei, în special în materie de colectare a impozitelor şi în combaterea corupţiei, UE ar putea împinge Atena spre o ieşire din criză.

Dar, cum să le spunem popoarelor europene că soluţia depăşirii crizei europene este o Europă mai integrată? Liderii UE plătesc preţul a două decenii de accelerare a integrării europene, al Actului unic din 1986 şi al Tratatului de la Lisabona din 2009, marcate de promisiuni de prosperitate şi fără soluţii pentru situaţia democraţiei europene.

Atunci când criza datoriilor se adaugă stării de nemulţumire faţă de instituţii, Europa se află în situaţia Minotaurului, într-un labirint a cărui ieşire o caută. Aţi spus “Grexit”?