Alegeți o limbă
Evident, Angela Merkel este cea mai puternică femeie din lume. Iar ţara ei este cea mai puternică din Uniunea Europeană, cea fără de care nimic nu este posibil, mai ales atunci când vine vorba de a-şi ajuta partenerii la ananghie. Iată de ce evenimentul săptămânii a fost hotărârea Curţii constituţionale a Germaniei privind fondul european de salvare, şi nu discursul lui José Manuel Barroso, oricât ar fi fost de important.
Se spunea că fără "Ja"-ul judecătorilor din Karlsruhe, nici Grecia, nici Spania şi nici Italia nu vor putea fi salvate. Adică soarta eventuală a cel puţin 117 milioane de europeni depindea de decizia a 8 judecători dintr-altă ţară decât a lor, în virtutea unui proces de care majoritatea dintre ei habar n-au. Şi acest lucru este cauzat de anumite schimbări în situaţia Germaniei, în modul său de funcţionare politic ca şi în relaţia ei cu lumea. O schimbare care ar putea fi calificată drept... americană.
Fiindcă, aşa cum acţiunea sau inacţiunea americanilor a avut adeseori consecinţe asupra mersului lumii, Europa de astăzi trăieşte în mare parte după programul stabilit de către Berlin. Şi, aşa cum preşedintele american este el-însuşi adeseori înfrânat de un Congres al cărui voturi depind de mize pur naţionale, sau chiar locale, şi de presiuni ale lobbyurilor, cancelarul trebuie să se descurce cu un Bundestagai cărui membri aleşi urmează o logică dictată de problemele la nivelul landurilor şi de partide sau de grupuri economice. Deputatul din Bavaria devine pentru Europa ceea ce reprezentantul Midwest-ului este pentru lume: un politician al cărui alegeri au consecinţe cu mult dincolo de graniţe, dar a cărui Weltanschauung, viziune asupra lumii, se reduce din ce în ce mai mult, invers proporţională cu agasarea lui faţă de presupusele neajunsuri ale celorlalţi europeni.
În sfârşit, aşa cum Curtea Supremă a Statelor Unite este arbitrul final al înfruntărilor politice şi culturale (privind protecţia socială, arme sau avort), Curtea din Karlsruhe a devenit judecătorul luptelor pentru influenţă din Germania Federală. Dar poate că nu este atât de surprinzător pentru ţara lui Jürgen Habermas, teoreticianul patriotismului constituţional. Şi totuşi, aspectul pune în dezbatere un anumit paradox care, din nou, depăşeşte cazul strict al Germaniei.
Judecătorii au fost rugaţi să rezolve o dezbatere politică în numele democraţiei, fiindcă reclamanţii considerau că Mecanismul European de Stabilitate (MES) încălca suveranitatea Parlamentului, reprezentant al poporului, cu privire la partea bugetară. Şi aceştia s-au pronunţat în numele legii şi au trimis mingea în terenul politicienilor, fiindcă cer ca Bundestag să voteze din nou în caz de creştere a MES. La întrebarea esenţială a procesului decizional şi a controlului democratic în Europa, germanii răspund printr-un echilibru precar între judecători şi politicieni, care-i exclude de facto pe ceilalţi europeni. Dar măcar au meritul de a duce dezbaterea până la capăt.
Acum politicienii şi liderii europeni sunt cei care trebuie să accepte provocarea şi să stabilească un adevărat sistem de echilibrare a puterilor şi de control democratic pentru Uniunea Europeană. Astfel încât Germania să nu devină, precum uneori SUA, în acelaşi timp lider recalcitrant şi ţap ispăşitor al neputinţei noastre.
