Climat de plumb

Publicat pe 7 decembrie 2012 la 15:55

În materie de mediu, nu mai numărăm paradoxurile. Cel mai recent este organizarea de către Qatar - campionul mondial al amprentei carbon pe cap de locuitor - a conferinţei ONU privind schimbările climatice, care s-a încheiat pe 7 decembrie, la Doha. Aceasta era presupusă să propună un nou acord privind lupta împotriva încălzirii globale, care să stabilească noi obiective pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) şi să extindă până în 2015 protocolul de la Kyoto (care expiră în 31 decembrie 2012). Un eveniment trecut neobservat de mass-media (cu excepţia ziarului The Guardian, care a făcut o treabă remarcabilă), şi pentru un motiv întemeiat: aşteptările sunt minime.

Ceea ce este consecinţa logică a eşecului conferinţei de la Copenhaga din 2009: începută cu entuziasm, aceasta nu a ajuns niciunde, mai ales din cauza incapacităţii Europei de a-şi impune viziunea. La următoarea, de la Cancun, Europa a fost şi mai marginalizată. La cea din 2011, la Durban, Europa a fost divizată, ca şi la cea de astăzi din Doha.

De data aceasta, principala piedică a fost subiectul excedentelor cotelor de carbon ale ţărilor din Europa Centrală membre ale UE (PECO). În momentul aderării lor, acestea au primit cote foarte generoase de carbon (permise de poluare exprimate în tone de CO2). Dar, odată cu reconversiunea rapidă a industriilor lor, acestea dispun acum de un capital important de drepturi de emisii.

Pentru a sprijini o piaţă a CO2-ului în declin, urmare a crizei, şi pentru a incita întreprinderile să-şi reducă emisiile în loc de a a le compensa cumpărând cote mai ieftine, Comisia Europeană doreşte să îngheţe temporar aproape un miliard de tone (din cele 8.5) care urmează să fie emise până în 2020. Nici vorbă să ne atingem de tezaurul nostru de război, răspund statele PECO, cu Polonia în frunte.

Newsletter în limba română

Alt subiect de discordie, valoarea ajutorului din partea ţărilor bogate către ţările în curs de dezvoltare pentru combaterea emisiilor de GES. Acestea cer de asemenea compensaţii pentru consecinţele încălzirii climatice pe care o suportă. Iar ţările bogate sunt reticente să bage mâna la buzunar şi se tem de cereri infinite.

Dacă adăugăm la aceasta faptul că Statele Unite ale Americii nu au ratificat protocolul de la Kyoto şi că anumite ţări - Canada, Japonia şi Rusia pentru a nu le numi - refuză să ratifice un nou tratat privind schimbările climatice atâta timp cât China şi India nu se angajează să facă acelaşi lucru, înţelegem mai bine de ce stagnează negocierile.

Ar trebui atunci să aruncăm prosopul şi să ne resemnăm cu ideea unei creşteri a temperaturii medii a Pământului de peste 2°C până în 2050 faţă de era pre-industrială, cu toate consecinţele aferente? Bineînţeles că nu. Reducerea emisiilor este cheia unei dezvoltări durabile şi a progreselor tehnologice (şi de sănătate publică) care vin laolaltă. A renunţa la toate acestea ar însemna sinucidere curată.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!