Tranziţie sau decizie? După 2012, anul în care se proorocea prăbuşirea monedei euro, este tentant să vestim ce va aduce europenilor anul 2013, chiar şi cu riscul de a greşi. Dar din micul joc al pronosticurilor pot totuşi emana anumite tendinţe pe scară largă, ale căror efecte vor fi durabile în viaţa politică şi de zi cu zi a Uniunii Europene. Un scurt tur de orizont.

Evenimentul anului vor fi alegerile legislative din Germania, probabil pe 22 septembrie. Angela Merkel, care se bucură de o rată de popularitate record, are şanse bune de a fi aleasă pentru un al treilea mandat de cancelar. Aceasta îşi va menţine deci politica ei europeană de rigoare, atât de populară pe lângă alegătorii săi. Dar va avea de asemenea nevoie de stabilitate, ceea ce ar putea favoriza politica de intervenţie a Băncii Centrale Europene în criza datoriilor. Întrucât această politică, deşi nu prea populară la Berlin şi pe lângă Bundesbank, totuşi a calmat pieţele şi a oferit un răgaz celor mai importanţi şi mai fragili parteneri ai Germaniei, precum Italia, Spania şi Franţa.

În Italia, de altfel, vor avea loc alegeri pe 24 şi 25 februarie, cu o miză majoră: “tehnocratul” Mario Monti va putea el continua să guverneze fără a fi ales, dar cu sprijinul unei coaliţii de partide centriste? Situaţia italiană constituie un dublu exemplu pentru Europa. Vom vedea astfel dacă o politică de rigoare în concordanţă cu aşteptările pieţelor şi ţărilor partenere este suficientă pentru a redresa o ţară, şi dacă un guvern de tehnocraţi poate într-un final împăca exigenţele economice şi democratice ale unei societăţi.

Între timp, britanicii – şi mulţi alţi europeni – vor continua să-şi pună întrebări cu privire la locul lor în UE. În ciuda apelurilor insistente ale aripii eurosceptice a partidului său, primul ministru David Cameron probabil nu va dori să-şi asume responsabilitatea istorică a unei ieşiri a Marii Britanii din UE. Dar totuşi această ipoteză va influenţa negocierile asupra bugetului UE 2014-2020, precum şi gestionarea crizei şi conceperea viitorului instituţional al UE.

Cameron are cu atât mai puţin interes să taie legăturile cu continentul întrucât Marea Britanie se apropie de referendumul asupra independenţei Scoţiei prevăzut în 2014. Sabia lui Damocles, a separării, atârnă de asemenea deasupra Belgiei, unde naţionaliştii flamanzi pregătesc alegerile federale din 2014, şi deasupra Spaniei, unde Catalonia va încerca să creeze condiţii cât mai favorabile cu putinţă organizării unui referendum asupra independenţei sale, tot în 2014.

Aspiraţiile catalane, care includ de asemenea o contestare a participării regiunii la finanţarea statului, vor accentua vulnerabilitatea Spaniei. Cu o rată a şomajului de aproape 25% şi cu un sector bancar foarte slăbit, ţara va rămâne veriga slabă a Europei, şi cea care (cu excepţia cazului extrem al Greciei) concentrează toate relele economice şi sociale ale continentului.

Fiindcă dincolo de tendinţele politice, vor trebui supravegheate de-a lungul anului contextul social şi situaţia personală a celor 500 de milioane de europeni. Oricare vor fi deciziile luate la Bruxelles sau Frankfurt, oricare ar fi nivelul redresării curbelor bursiere şi macroeconomice, viitorul UE va fi făurit mai ales în uzine, birouri, spitale, şi pe străzi – unde ajung din ce în ce mai multe victimele crizei.