Alegeți o limbă
Ceea ce am văzut, condensată în două zile, a fost de fapt istoria construcţiei europene. În 22 ianuarie erau aniversaţi 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Elysée, între Franţa şi Germania. A doua zi David Cameron şi-a pronunţat discursul asupra relaţiilor dintre Marea Britanie şi UE.
Ar fi tentant să opunem bunul tandem franco-german, garant al spiritului european (şi prezentat în acest fel, de altfel, în timpul ceremoniei de acordare a premiului Nobel pentru Pace), răului partener britanic, interesat doar de avantajele pieţei unice europene. Dar ar fi o greşeală. Căci cele două evenimente la care am asistat condensează în acelaşi timp provocările care vor urma pentru UE, în faţa unei realităţi cu mult mai nuanţate decât ar părea la prima vedere.
Lestate de criza euro, cu o diferenţa economică crescândă, ca şi de diferenţele personale şi politice ale celor doi lideri, Germania şi Franţa au sărbătorit jumătatea de secol a înţelegerii lor fără a trasa o perspectivă clară. Angela Merkel, François Hollande, au dorit să arate o bunăvoinţă comună, care rămâne esenţială pentru Europa, dar nu mai par capabili să poarte singuri un nou proiect european.
La Londra, primul ministru britanic a cerut "un nou acord" cu UE şi a anunţat un viitor referendum asupra apartenenţei ţării sale la UE, privind negocierile. Punând în balanţă posibilitatea unei ieşiri din UE, David Cameron îşi şantajează partenerii europeni, dar se pune şi cu spatele la zid. Antrenează UE într-o criză existenţială dar îi oferă în acelaşi timp ocazia de a exprima ceea ce doreşte cu adevărat. Faptul că redefinirea proiectului european vine din partea unui englez nu este decât aparent paradoxal, căci doar outsiderii mai pot arunca tabuurile în aer.
Evident, primul ministru britanic nu-şi închipuie această negociere decât după 2015, şi doar dacă va fi reales. Este deci posibil ca ea să nu aibă loc niciodată. Însă presiunea euroscepticilor nu va dispărea în 2015, şi nimeni nu afirmă că un Partid Laburist din nou la putere va fi ceva mai conciliant. Să aştepţi ca timpul să treacă pentru a scăpa de problemele ridicate de David Cameron ar fi o socoteală proastă.
Criza zonei euro a ridicat următoarea problemă: pentru a salva moneda unică şi a conserva economia europeană, UE trebuie să avanseze spre o integrare politică, însă aceasta nu poate privi decât 17 din cei 27 de membri, cei din zona euro. Dintr-un anumit punct de vedere, (mini) statul federal consacră în consecinţă o Europă cu mai multe viteze. O contradicţie peste care nimeni nu ştie cum să treacă.
David Cameron propune "o structură care poate împăca diversitatea membrilor săi [...], dintre care unii doresc o integrare economică şi poltică mult mai strânsă". Federaţie sau Europă à la carte? Alegerea există de vreo douăzeci de ani. Ar fi timpul ca nodul să fie tăiat.
Dacă doreşte cu adevărat regăsirea unui sens şi a unui rol important în politica europeană, tandemul franco-german trebuie să ridice mănuşa aruncată de Cameron. Dar nu mai poate şi nici nu trebuie să o mai facă de unul singur. Indispensabilă, axa Paris-Berlin nu mai este suficientă. Ea trebuie să asocieze state membre ca Italia, Spania sau Polonia, şi să lărgească acest cerc atât de mult cât se poate. Ea trebuie să treacă de diferenţele dintre membrii fondatori şi cei mai reticenţi, între ţările din zona euro şi celelalte, între Est şi Vest şi Nord şi Sud.
Chiar dacă referendumul britanic nu va avea niciodată loc, problema apartenenţei Marii Britanii a fost totuşi ridicată. Ar fi mortal să te prefaci că ea nu există, undeva în mijlocul discuţiilor Consiliului European. Britanicii, care insistă pentru ca Piaţa unică să se afle "în inima" relaţiei lor cu UE, vor trebui să se pronunţe, să zică dacă sunt sau nu gata să iasă din UE, cu toate pagubele colaterale evocate de şeful lor de guvern. La rândul lor, partenerii europeni vor trebui şi ei să se pronunţe. Cât de mult ar da pentru ca britanicii să rămână printre ei, cum ar vedea o viitoare putere europeană fără aceştia?
Organizare politică, sens istoric, acţiune economică: schimbările sugerate de provocarea britanică sunt cele impuse deja, în reflecţie, de către criza actuală. Se mai adaugă, de acum încolo, ameninţarea impozantă a plecării unui stat-membru. Este inutil să mai serbezi trecutul la Oslo sau la Berlin dacă nu înfrunţi şi aceste provocări.
