Cicatricile nu sunt încă închise, dar Gazeta Wyborcza a rezumat bine situaţia la care asistăm în acest moment: “Sfârşitul războiului de 24 de ani din Balcani”.

Pe 19 aprilie, la 15 după intervenţia NATO şi după luni de negocieri sub egida UE, Serbia şi Kosovo au semnat un acord pentru a normaliza relaţiile dintre ele. Un gest calificat pe bună dreptate drept istoric, deşi nu implică o recunoaştere a Priştinei de către Belgrad, iar punerea în practică a autonomiei acordate regiunilor cu majoritate sârbă va fi cu siguranţă spinoasă.

Mai puţin de o săptămână mai târziu, preşedintele sârb a adresat un gest simbolic vecinilor bosniaci. Tomislav Nikolić probabil că nu va lăsa o imagine puternică precum cea a cancelarului german Willy Brandt îngenuncheat în faţa Memorialului ghetoului evreiesc din Varşovia. Dar cerându-şi iertare “în genunchi” pentru “crima din Srebrenica”, el recunoaşte vinovăţia Serbiei în genocidul din 1995 şi deschide calea pentru un dialog care oricum nu va fi deloc uşor.

Aceste două evenimente au un punct comun: dorinţa de a întoarce pagina războaielor în fosta Iugoslavie şi de a lua calea Uniunii Europene. În această perioadă de criză a proiectului european, ţările din Balcanii de Vest ne arată că UE îşi păstrează ceva din “soft power”, atracţia ei care poate stabiliza şi democratiza vecinătatea ei imediată.

Dar această dorinţă de Europa manifestată de sârbi (cine ar fi crezut că naţionalistul Nikolić şi primul său ministru Ivica Dačić, fost purtător de cuvânt al lui Slobodan Milošević vor face vreodată acest dublu pas?), de kosovari, şi pe termen mai lung de bosniaci, poate fi o legătură primejdioasă pentru UE. Fiindcă deschide două posibilităţi între care va trebui inventată o cale de mijloc.

Un răspuns pozitiv la aceste dovezi de bunăvoinţă şi o eventuală aderare a Serbiei (cea mai avansată dintre cele trei ţări) în următorii ani creează riscul unei extinderi prea pripite şi prost pregătite. Economia, structurile statale, sistemul de justiţie, şi mai general obiceiurile politice ale acestui nou membru ar fi prea prea departe de normele europene optime. Şi ar crea în cele din urmă o respingere din partea opiniilor publice europene şi deziluzie în ţară.

Pe de altă parte, focalizarea pe aceste întârzieri ale Serbiei în aceste domenii şi amânarea perspectivei unei aderări prezintă riscul de a stopa elanul reformist şi democratic, al liderilor săi precum şi al întregii societăţi.

Cu alte cuvinte, Serbia şi vecinii săi dau în ultimele zile semne încurajatoare, şi UE va trebui să le prezinte o perspectivă stabilindu-le în acelaşi timp limite. Un exerciţiu de geometrie politică în care a fost întotdeauna neîndemânatică. Să ne amintim ca exemplu de aderarea Ciprului, care era presupusă să contribuie la rezolvarea problemei ocupaţiei turceşti a unei jumătăţi din insulă, sau de discuţiile eratice cu Turcia. Cu atât mai mult cu cât Balcanii de Vest, un caz aproape de şcoală, rămâne o regiune cu înalt risc de explozie.

Faptul că acestea se întâmplă în jurul aderării Croaţiei, prevăzută pe 1 iulie, nu este o coincidenţă. Fiindcă liderii din Belgrad se simt obligaţi să evite a se găsi printre micile state balcanice fără perspective de aderare. Dar trebuie mai ales să fie o ocazie, cum amintea recent politologul Jean-Sylvestre Mongrenier, “ca statul de drept să se afle în inima politicii de extindere”. Pentru a pregăti mai bine primirea noilor intraţi şi pentru a evita viitoare dezamăgiri.