Când sunt supuşi unui interviu după ce au pierdut un meci, antrenorii italieni au o metodă fără greş pentru a se sustrage responsabilităţilor echipei şi pentru a deturna spre o altă ţintă furia suporterilor: se leagă de arbitru. În alte ţări din Europa, această atitudine este primită cu mirare şi dispreţ: În alte părţi, deciziile arbitrului sunt întotdeauna respectate, chiar şi în cazul unei erori evidente.
Probabil că datorită lungii sale experienţe ca preşedinte al clubului de fotbal AC Milano, Silvio Berlusconi a fost primul care a transpus această practică în politică, substituind figurii arbitrului cea a judecătorului. De altfel, asemeni arbitrilor, judecătorii primesc rareori simpatia publicului. Ne amintim de existenţa lor doar când comitem greşeli şi când se înşeală în pedeapsa pe care ne-o aplică. Astfel, atacurile şefului guvernului italian împotriva judecătărilor, pe care îi acuză cu regularitate de a fi "subversivi" şi "comunişti", i-au permis ani de-a rândul să deturneze atenţia publicului de la cele mai mari greşeli pe care le-a făcut, ca şi de la eşecurile răsunătoare ale echipei sale.
Spre deosebire de Europa fotbalului, cea a politicii învaţă repede lecţia italiană. Recent, Nicolas Sarkozy s-a luat de judecători, atribuind neglijenţei lor responsabilitatea unei crime care a scandalizat Franţa. Iar Viktor Orban a profitat de respingerea, foarte contestată de populaţie, a unei taxe împotriva "celor responsabili de criză", de către Curtea constituţională, pentru a reduce semnificativ puterile acestei instituţii.
Preşedintele francez şi Primul ministru maghiar au motivaţii diferite: primul, să-şi crească cota de popularitate înainte de alegerile prezidenţiale din 2010, al doilea vrea în schimb să aibă mâinile libere pentru a recolta fructele recentului său triumf electoral. Însă amândoi calcă pe urmele lui Berlusconi, care se chinuie dintotdeauna să-i denigreze pe cei care se aliniază împotriva puterii şi să exploateze neîncrederea în instituţii atingând direct coarda sensibilă a populaţiei, pentru a câştiga o legitimitate necondiţionată.
Este o tactică care poate funcţiona pe termen scurt. Dar dacă ea ar trebui să-şi găsească alţi imitatori în Europa, politica continentului ar risca să cunoască soarta fotbalului italian: din ce în ce mai confuz şi mai mediocru, din ce în ce mai puţin competitiv pe plan internaţional, acolo unde arbitrii nu se lasă intimidaţi de urletele antrenorilor.