Plecarea lui Dominique Strauss-Kahn din Fondul Monetar Internaţional, în urma arestării sale la New York, pentru agresiune sexuală, lasă deschisă problema succesiunii sale. De la înfiinţarea FMI în 1945, postul de director general revine unui european, la fel precum cel al Băncii Mondiale revine unui american. Un "gentlemen agreement" care se justifică prin greutatea economică a celor două blocuri la vremea respectivă, dar care, pentru unii, nu mai are motive de a fi astăzi, datorită printre altele importanţei crescânde a ţărilor BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), precum şi declinului politic şi economic al Europei. Astfel, multe voci se aud în sprijinul unor personalităţi din Africa de Sud, Singapore sau Israel, dacă nu chiar China, susţinând că a sosit momentul de a înmâna ştafeta.
Această pretenţie este legitimă, deoarece ţările emergente sunt sub-reprezentate în instituţiile internaţionale : în FMI de exemplu, ţările BRICS dispun de 11,06% din drepturile de vot, chiar dacă reprezintă aproape 20% din PIB-ul global. Europa dispune de 35,6% din voturi pentru peste 30% din PIB-ul global (SUA are 16,8% din voturi pentru aproape 30% din PIB-ul global). Dacă raportul drept de vot / pondere economică este deci inechitabil pentru ţările BRICS, şi dacă o reformă este de dorit, totuşi Europa rămâne blocul cel mai influent din FMI.
Nu există deci niciun motiv pentru ca aceasta să renunţe la a lupta pentru a păstra acest post atât de strategic, în special atunci când mai multe ţări europene au fost sau sunt în negocieri pentru a obţine ajutoare. Dar în acest scop, încă o dată, Europa trebuie să vorbească cu o singură voce, şi să aducă candidatul - sau candidata - cel mai în măsură să îi apere interesele. Iar dealtfel dacă Europa vrea să evite ca FMI-ul să apară din nou drept străjerul funest al ortodoxiei neo-liberale, ea ar avea tot interesul ca acest candidat să fie dotat de sensibilitate şi creativitate, astfel încât pastilele pe care va trebui să le prescrie să fie cât mai puţin amare cu putinţă.