Alegeți o limbă
La mai puţin de o oră de zbor de UE, de patru luni încoace un tiran duce război împotriva propriului său popor. Sute de civili sunt arestaţi, torturaţi, violaţi, executaţi, bombardaţi de trupele preşedintelui sirian Bashar al-Assad. Şi toate acestea în tăcerea aproape absolută, dacă nu chiar indiferenţa restului lumii. Europa a impus sancţiuni - esenţial restricţii de călătorie pentru liderii sirieni şi asupra vânzărilor de arme, precum şi suspendarea ajutoarelor economice - fără a obţine niciun efect. Câţiva rari lideri, precum David Cameron, au cerut regimului sirian să înceteze violenţele, dar au omis să adauge ameninţări reale. În ceea ce priveşte intelectualii,apelul lor către UE "pentru a opri masacrul din Siria", pentru moment nu are acelaşi impact ca mobilizarea observată în cazul Libiei.
Cu toate acestea, condiţiile pentru o intervenţie în Siria sunt mult mai prezente decât în momentul când a trebuit să se decidă pentru Libia : miza nu mai este nici măcar de a proteja o populaţie - precum la vremea respectivă cea a oraşului rebel Benghazi - împotriva ameninţării de utilizare a forţei, ceea ce fusese suficient pentru a convinge ONU să dea undă verde atacurilor împotriva Libiei. Aici, forţa este deja folosită de mai mult timp.
Deci, de ce UE nu reacţionează mai puternic ? Este oare la mijloc lipsa de imagini capabile să trezească emoţii şi indignare, combustibilii reacţiei ? Poate. Şi nu este o coincidenţă faptul că ţara care cere cel mai ferm - şi cu cea mai mare credibilitate - încetarea violenţelor şi implementarea de reforme democratice, este Turcia. Într-adevăr, la graniţa cu Turcia s-au îngrămădit miile de refugiaţi sirieni care au fugit de lupte şi acolo sunt culese cele mai multe mărturii. Mărturii atât rare cât şi preţioase, având în vedere că regimul din Damasc a închis presei şi observatorilor independenţi toate căile de acces în ţară.
Dar ar fi de asemenea la mijloc şi conştientizarea faptului că pur şi simplu nu avem mijloacele necesare de a pune presiune pentru ca Assad să înceteze represiunea - ca să nu mai vorbim despre timpul îndelungat de când acesta este la putere : nu există niciun consens diplomatic (Beijing şi Moscova s-au opus oricărei intervenţii), deci Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite nu poate adopta nicio rezoluţie în acest sens. Şi prin urmare nu se poate aplica niciun scenariu de tip libian. Calea sancţiunilor economice - UE este principalul partener comercial şi cel mai mare creditor al Siriei - şi-a arătat clar limitele. Rămâne cea a diplomaţiei. Dacă UE pare să nu fie la înălţime, ea ar trebui să susţină cu mai multă convingere iniţiativele Ankarei, un aliat de neocolit într-o regiune în care UE îşi găseşte cu greu locul.
