“Dacă ar fi dorit să convingă că ceva s-ar putea schimba în felul de a guverna Europa, Jean-Claude Juncker, preşedintele viitoarei Comisii Europene, atunci a câştigat deja”, scrie Le Monde. Potrivit cotidianului, fostul prim ministru luxemburghez aproape că a reuşit să convingă corespondenţii veniţi să asculte prima sa conferinţă de presă că a “învăţat lecţia dată de greşelile comise mai ales de predecesorul său, José Manuel Barroso. Erori care au dus la o criză de încredere şi [la] o expansiune a curentelor antieuropene”. Astfel, notează ziarul,

putem paria că cei care se ocupă de comunicare şi consultanţă au fost mobilizaţi toată vara pentru a pune la punct un proiect, un discurs, care va trebui mai ales să fie diferit de cel al lui José Manuel Barroso, epuizat.

Echipa sa, considerată ca fiind “‘câştigătoare’” şi “‘gata să dea un nou elan’ construcţiei europene” este cea a “ultimei şanse a Uniunii”. Conştient de faptul că instituţia pe care se pregăteşte să o conducă “se confruntă cu necesitatea arzătoare de a-şi modifica imaginea şi felul de a funcţiona”, Juncker

nu a transmis cele mai dure idei exprimate împotriva birocraţiei eurocrate, privilegiile şi dorinţa uneori megalomană de a reglementa absolut tot. Dacă ar reciti cu atenţie schiţa conturată de acesta, actorii acestei bule protectoare de la Bruxelles ar înţele cu siguranţă că o anumită perioadă a luat sfârşit, că o alta va începe, probabil, şi că omnipotenţa şi aroganţa ar putea lăsa locul unei reale eficacităţi şi modestii.

Această eficacitate a fost încredinţată primului vice-preşedinte – “o inovare” – social-democratul olandez Frans Timmermans, care

va avea grijă ca orice viitoare propunere a Comisiei să fie cu adevărat necesară. Se va întreba dacă obiectivul urmărit nu ar fi mai uşor de atins de statele membre. Ne aflăm de fapt în faţa întoarcerii principiului subsidiarităţii, cerut de cele mai eurosceptice ţări.

Le Monde aminteşte faptul că între 29 septembrie şi 7 octombrie, comisarii desemnaţi vor fi supuşi unei audieri în faţa Parlamentului European şi a unor “deputaţi europeni decişi să-i confrunte cu propriile lor contradicţii”. O etapă care nu ar trebui să-l sperie pe Juncker:

el cunoaşte limitele acestui exerciţiu, care face ca Parlamentul să nu poată să decidă respingerea vreunui candidat fără a dezechilibra ansamblul Comisiei. Ori, nimeni, exceptând eurofobii, nu va dori provocarea unei crize instituţionale. Cu atât mai mult cu cât Parlamentul vede în domnul Juncker un aliat capabil de a reduce, împreună cu el, greutatea Consiliului – deci a statelor. Mai rămâne însă o problemă, organizarea Comisiei, o putere mai centralizată, dotată cu un adevărat vice-preşedinte executiv şi de vice-preşedinţi veniţi din mici ţări, care vor avea autoritate asupra celorlalţi comisari francezi, britanici, germani, mai trebuie să îşi dovedească eficacitatea. Iar profilul şi atribuţiile anumitor comisari vor suscita cu siguranţă dezzbateri aprinse. [...] Riscă ei un veto? Preşedintele are încredere în capitalele care i-au desemnat. Dar lasă de înţeles că nu va intra în conflict cu Parlamentul. Şi deci cei care ar putea fi problematici vor fi înlocuiţi...