Un bilanţ fără concesii al dublului mandat al lui José Manuel Barroso la conducerea Comisiei Europene este cel realizat de Jean Quatremer.

Pentru corespondentul european al Libération, unul dintre cei mai experimentaţi de la Bruxelles, “Barroso şi-a început primul mandat în fruntea Comisiei, în 2005, cu dublul nu francez şi olandez pentru proiectul constituţiei europene. Îl termină pe al doilea cu Frontul Naţional aflat la 25% în Franţa şi partide eurosceptice care au apărut un pic pe peste tot ca ciupercile”.

“Puţini, foarte puţini sunt cei care vor regreta plecarea lui de la etajul al 13-lea al Berlaymont, sediul Comisiei Europene de la Bruxelles, pe 3 noiembrie”, scrie Quatremer, acuzându-l “pe cel care s-a declarat din 2004 a fi în ‘serviciul statelor” de a nu fi avut “niciodată forţa unor propuneri care ar fi permis Uniunii să evite sau să depăşească obstacolele”, şi de a nu fi fost “acolo pentru a întări politic Europa, ci dimpotrivă”.

Pentru jurnalistul francez, “încrâncenarea” lui Barroso

de a apăra până la capăt propunerea directivei Bolkestein, adică până la nu-ul francez a cărei responsabilitate o poartă într-o măsură greu de neglijat, a făcut mai mult pentru a slăbi Uniunea decât “no-ul” repetat al doamnei de fier, Margaret Thatcher… La fel, când Barroso regretă în faţa Parlamentului nepregătirea zonei euro în timpul crizei datoriilor publice pentru a explica trei ani de mizerie, el uită că era un militant convins al dereglementării.

În timpul crizei euro,

Niciodată Comisia nu a luat iniţiativa: din executiv, ea a devenit, sub domnia lui Barroso, un simplu secretariat al statelor membre

niciodată Comisia nu a luat iniţiativa: din executiv, ea a devenit, sub domnia lui Barroso, un simplu secretariat al statelor membre. Rarele momente de curaj ale fostului premier portughez, adică atunci când şi-a amintit că dispunea de monopolul iniţiativei, nu au rezistat prea mult la încruntările statelor membre. […] Cel mai des, dă înapoi chiar înainte de a fi avansat: astfel, aşteptăm încă propunerea sa de modificare a tratatelor destinată să întărească Uniunea şi să democratizeze funcţionarea sa, o promisiune formulată acum mai bine de un an...

În afară de a fi “reuşit să pară şi mai timorat decât preşedintele Consiliului European al şefilor de stat şi de guvern, foarte palidul totuşi Herman Van Rompuy”, Barroso ar fi fost “incapabil”“construiască relaţii de încredere cu ceilalţi oficiali”, şefii de stat şi de guvern şi

s-a epuizat, în cursul ultimilor cinci ani, pentru a-l împiedica pe Van Rompuy să devină singurul chip al Uniunii în exterior, apropiindu-se de el în toate deplasările internaţionale. […] Niciodată nu s-a aflat la originea aprofundării Uniunii la care am asistat în aceşti ultimi ani. Nici Uniunea bancară, acest salt federal fără precedent lansat în iunie 2012, nu a fost o idee a Comisiei […]

“Şi ce e de spus despre gestionarea sa a programelor de austeritate puse în practică în statele de la periferia zonei euro?”, întreabă Quatremer, potrivit căruia

Comisia, arătându-se şi mai riguroasă decât FMI, a dat dovadă de o totală absenţă de simţ politic, Barroso neîndrăznind măcar să meargă să înfrunte pe teren opiniile ţărilor constrânse să taie din cheltuielile publice. […]

“În sfârşit, pentru a încheia această lungă, prea lungă, domnie”, conchide jurnalistul, “pentru a plăcea americanilor (spera atunci să obţină un post internaţional, fie la NATO, fie la ONU), Barroso”

a lansat în 2013 negocierea unui tratat de liber-schimb cu Statele Unite (Tafta), în plină criză economică şi când opinia publică se îndoia tot mai mult de binefacerile mondializării. Nu putea să furnizeze un argument mai bun euroscepticilor cu un an înainte de europene…