Instituţii europene

Cum şi-au făcut loc diplomaţii din Europa Centrală

Publicat pe 16 decembrie 2014 la 08:33

În 2004, diplomaţii noilor state membre “erau într-un fel ca Alice în ţara minunilor, în capitalele europene”, scrie Marc Peeperkorn, corespondentul european al De Volkskrant. Zece ani mai târziu, ei stăpânesc deja “limbajul secret folosit la Bruxelles” şi vorbesc de la egal la egal cu reprezentanţii statelor membre mai vechi.
Însă primii ani de după extinderea UE, devenită realitate în 1 mai 2004 - atunci când au aderat Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Ciprul şi Malta - nu au fost deloc uşori, adaugă Peeperkorn -

luaţi-l ca exemplu pe Maroš Šefčovič, cel care a orchestrat aderarea Slovaciei şi care este comisar european din 2009: “Aveam impresia că în sala de conferinţe se află un zid de sticlă. Reuşeam să înţeleg cu greu ce se petrece. Şi nu mai zic nimic de faptul că nu aveam niciun pic de influenţă în ceea ce priveşte luarea deciziilor.”
În ciuda unei perioade de adaptare de un an, în timpul căreia erau observatori, ambasadorii novici nu aveau altă menire decât ocuparea unui scaun în sala de şedinţe. Fostul ambasador olandez la Bruxelles, Tom de Brujin, recunoaşte că a observat un “un anume sentiment de superioritate în interiorul 'vechii gărzi' a UE în 15. De-a lungul acestor ani, noi am făcut politica Uniunii. Mesajul destinat noilor sosiţi era următorul : noi decidem ceea ce se întâmplă ; voi sunteţi doar cantitate neglijabilă. Domnea o atmosferă de neîncredere.”
Pavel Telička, negociatorul principal al Republicii Cehe, îşi aminteşte de “nebunia” primilor ani. În timp ce vechile state membre aveau cel puţin şaptezeci de angajaţi la Bruxelles, ambasada cehă avea doar patru. “A spune că lucram greu este doar un eufemism”, spune el. Vorbeşte de sclavagism modern pentru patrie glumind. Bruxelles nu era doar un labirint de culoare, de pasaje secrete, de reguli şi stiluri, dar mai aveam de învăţat şi jargonul UE. “Toate aspectele tehnice ale plăţilor, ale datoriilor, rezervelor, limitelor, bugetelor suplimentare, ce mai, o politică de nivel înalt”, explică Šefčovič.
Peeperkorn adaugă că
o altă problemă, deloc neglijabilă, era faptul că de-a lungul acestor primi ani, noile state membre au pierdut nenumăraţi funcţionari strălucitori, care au început, întocmai, să lucreze în instituţiile europene. Tineri polonezi, sloveni sau maghiari, foarte bine educaţi, cu o anumită experienţă europeană, au fost rapid atraşi de salariile europene.
După cinci ani, disparităţile dintre vechii şi noii funcţinari erau deja estompate: ambasadorii au învăţat limbajul cifrat şi au devenit membrii activi. “Însă adevăratul botez a fost preşedinţia rotativă a UE”, precizează ambasadorul polonez Prawda. “În acel moment am fost practic aruncaţi în apă. În timpul acestei preşedinţii trebuie să arătăm că suntem capabili şi să conducem, nu doar să facem autostopul.”
“Iată-ne acum, în 2014, toate acestea au devenit poveşti”, dat fiind faptul că polonezul Donald Tusk tocmai a preluat postul de preşedinte al Consiliului European, trage concluzia ziarul. “Mai mult de jumătate din statele care au aderat la UE în 2004 au asigura deja preşedinţia rotativă. Scenariile apocaliptice care anunţau prăbuşirea UE sub greutatea extinderii sale nu s-au adeverit.” Dimpotrivă, relaţiile tensionate cu Rusia plasează statele din centrul Europei în prim plan. “Suntem parte integrantă a jocului”, analizează ambasadorul polonez Prawda.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect