Atacurile mortale asupra revistei satirice Charlie Hebdo ar trebui să fie condamnate şi ar trebui să nască un sentiment de solidaritate, dar mai presus de toate ar trebui “să fie momentul de a aduna curajul pentru a gândi”, scrie filozoful sloven Slavoj Žižek în New Statesman.

Žižek susţine că evenimentul “a urmat unei agende politice şi religioase precise şi face parte în mod clar dintr-un tipar mai larg”: un model ideologic care îi opune pe apărătorii occidentali ai libertăţii de expresie şi ai valorilor seculare islamiştilor fundamentalişti ce vor să-şi păzească identitatea culturală de “atacul violent al civilizaţiei globale de consum”. Dar o astfel de viziune a atacatorilor este una falsă –

ceea ce le lipseşte [fundamentaliştilor islamişti] este o trăsătură uşor de recunoscut la toţi fundamentaliştii autentici, de la budiştii tibetani la comunitatea amish din SUA: absenţa resentimentului şi a invidiei, profunda indiferenţă faţă de stilul de viaţă al celor ce nu cred. […] Problema cu fundamentaliştii nu este că îi considerăm inferiori nouă, ci, mai degrabă, că “ei înşişi” se consideră inferiori. De aceea politica noastră condescendentă corectă care dă asigurări că nu ne simţim superiori faţă de ei îi face mai furioşi şi le hrăneşte resentimentele. Problema nu este diferenţa culturală (efortul lor de a-şi păstra identitatea), ci opusul, faptul că fundamentaliştii sunt deja ca noi, că, în secret, şi-au interiorizat deja standardele noastre şi se măsoară în funcţie de ele.

Resentimentul este punctul cheie al viziunii lui Žižek asupra fundamentalismului ca fiind nu o provocare a valorilor liberalismului, ca libertatea şi egalitatea, ci un rezultat inevitabil al lor. Este o “reacţie falsă, înşelătoare” la “un defect real al liberalismului”, care, fără ajutorul unei stângi radicale, renăscute, “se va submina încet, singur”.

Recentele vicisitudini ale fundamentalismului musulman confirmă vechea viziune a lui Walter Benjamin potrivit căreia “orice ascensiune a fascismului este mărturia unei revoluţii eşuate”: ascensiunea fascismului este eşecul stângii, dar în acelaşi timp o dovadă că exista un potenţial revoluţionar, o insatisfacţie, pe care stânga nu era capabilă să o mobilizeze. Nu funcţionează asta şi pentru ceea ce numim astăzi “Islamo-Facism?” Nu are legătură ascensiunea islamismului radical cu dispariţia stângii seculare în ţările musulmane?