Cover

În acest an, 400 000 de solicitanţi de azil sunt aşteptaţi în Germania în timp ce alte ţări, mai ales Spania şi Marea Britanie, au refuzat să-şi flexibilizeze politica de primire având în vedere numărul record de refugiaţi provenind din ţările aflate în război sau fugind de persecuţii. Dar recentele atacuri contra centrelor de primire din Germania amintesc că a fost o vreme când atitudinea faţă de străini era mai puţin conciliantă, notează revista din Hamburg.

Deoarece Germania nu a dat mereu dovadă de aceeaşi deschidere. Chiar dacă anii de după război sunt deseori citaţi precum cei ai solidarităţii între germanii din Vest şi cei care fugeau de regimul comunist din RDG, în realitate, subliniază revista, a fost nevoie de ani de zile pentru ca nou-veniţii să fie acceptaţi în sânul societăţii vest-germane. Deoarece germanii din Vest demonstrau aceeaşi “teamă de străini amestecată cu spaima de a-şi pierde prosperitatea şi de pierderea tradiţiilor” care va marca apoi atitudinea lor faţă de noile valuri de imigranţi.

Muncitorii imigranţi turci, italieni, spanioli erau frecvent victime ale xenofobiei şi excluziunii, şi nimic sau aproape nu era făcut pentru integrarea lor:

Faptul că prima generaţie de muncitori imigranţi nu a fost interesată de integrare era un lucru bun pentru toată lumea”, scrie Der Spiegel, “nici germanii nu aveau vreun interes în a-i integra”.

La începutul anilor 1990, incendiile criminale în căminele pentru imigranţi la Mölln şi Solingen au marcat o perioadă de ostilitate împotriva străinilor, ceea ce a dus, în 1992, la adoptarea unei noi legi foarte dure, în privinţa dreptului de azil. Solicitanţii de azil nu erau acceptaţi decât dacă nu trecuseră prin ţări considerate “sigure”, ceea ce era practic imposibil, având în vedere ce ţări sunt în jurul Germaniei. Cancelarul din acea vreme, Helmut Kohl, a afirmat de mai multe ori că Germania nu era în mod fundamental o ţară a imigraţiei, punct de vedere împărtăşit de o mare parte a presei germane.

Această lege a fost până la urmă abolită în 2005, şi în ultimii ani, reglementările au făcut mai uşor accesul la rezidenţă şi la obţinerea permisului de muncă pentru imigranţi.

Ce a provocat această schimbare radicală de atitudine? Potrivit Der Spiegel, este datorată mai ales pragmatismului politic: populaţia germană este în scădere şi competenţele profesionale încep să lipsească în mod îngrijorător; dintr-o dată, responsabilii politici germani sunt conştienţi de beneficiile unei creşteri a imigraţiei. “Ar fi o pierdere să renunţăm la cunoştinţele, competenţele şi educaţia obţinute de imigranţii care sunt reticenţi în a părăsi Germania”, scrie revista, potrivit căreia la asta se mai adaugă un factor:

contrar tratamentului rezervat de Germania muncitorilor imigranţi în timpul anilor miracolului economic, ţara vrea în prezent să investească şi să se integreze. Vrea să dea mai mult decât ia şi să ofere mai mult decât bani, haine şi un acoperiş pentru a dormi. Este gata să ofere umanitate şi empatie, solicitudine şi sentimentul de a aparţine la aceeaşi comunitate – ba chiar prietenie.

În toată ţara, voluntarii îi ajută pe noii lor vecini să se adapteze şi să se instaleze în comunitatea lor de adopţie; organizaţii de caritate primesc haine, jucării şi articole de igienă personală.

Rămâne de văzut dacă această atmosferă va reuşi să se impună în faţa sentimentului de jenă în creştere faţă de numărul de solicitanţi de azil care trăiesc în prezent în Germania. Autorii articolului sugerează că ospitalitatea germană are limitele sale, şi fără măsuri pentru a stopa numărul celor care intră în ţară, elanul de solidaritate ar putea să se cam încheie.

Există în sânul populaţiei un consens în jurul unei anumite compasiuni, cu nişte limite totuşi: oamenii sunt gata să facă unele sacrificii, dar nu să renunţe la tot, şi în niciun caz nu la vieţile lor confortabile într-o Germanie prosperă.

Ei sugerează că guvernul ar trebui să reformeze sistemul de verificare a validităţii cererilor de azil. Cei care fug în mod real de conflicte şi persecuţii ar trebui să obţină mai uşor azilul, în timp ce migranţii economici, mai ales din Europa de Sud-Est, ar trebui să fie găzduiţi în corturi şi repatriaţi în două săptămâni: “visul unei vieţi mai bune nu dă automat drept la azil”, afirmă autorii articolului. Ei preconizează adoptarea unei legi asupra imigraţiei care să permită candidaţilor calificaţi să intre în ţară prin mijloace legale.

Autorii se mai întreabă “care este în mod real starea ţării?”. Răspunsul lor:

când vorbim de refugiaţi, este o stare de angoasă. În realitate, asta se rezumă la a şti cum afluxul în creştere al refugiaţilor şi a celor ce solicită azil va afecta negativ raportul între germani şi nou-veniţii. Cei 400 000 de oameni care au cerut azil şi ar putea să ajungă anul acesta vor testa noua cultură a primirii. Va rezista ea? Poate să supravieţuiască?

Articolul acesta se înscrie în proiectul “#OpenEurope. Susţinut de nouă publicaţii europene, el doreşte să fie ecoul gesturilor concrete de solidarizare care se construiesc de-a lungul continentului, pentru a veni în sprijinul imigranţilor. Şi doreşte apărarea unui proiect european fidel valorilor sale de primire, azil şi deschidere către Celălalt”.