Criza care a izbucnit în UE în urma debarcării în Italia a mii de migranţi din Africa de Nord dezvăluie amploarea voinţei statelor membre de a prelua controlul privind unele subiecte considerate esenţiale din punct de vedere electoral. Dar aceasta se face în detrimentul Uniunii, consideră presa europeană.

"A fost o greşeală din partea statelor membre de a considera imigranţii aterizaţi pe insula [italiană] Lampedusa drept o chestiune internă strict italiană. Iar reacţia Italiei de a-i lăsa să circule liberi spre restul Europei, în special spre Franţa, a pus gaz pe foc",

scrie astfel NRC Handelsblad despre lipsa de solidaritate afişată de cei Douăzeci şi Şapte în dosarul migranţilor din Africa de Nord. Potrivit ziarului olandez, "măsuri populiste cum ar fi controalele mai stricte la graniţe nu au decât o utilitate simbolică". Ar fi mai eficient să

"se recunoască în cuvinte şi acţiuni responsabilitatea comună a frontierelor externe ale Europei şi de a se stabili o politică comună în materie de azil şi imigraţie. Ar fi mult mai bine decât să ne întoarcem cu 26 de ani în urmă",

înainte de convenţia Schengen. Într-un interviu acordat NRC, analistul Hugo Brandy, de la Centrul pentru Reformă Europeană, explică faptul că "criza în jurul acordului Schengen este comparabilă cu cea a monedei unice", deoarece

"convenţia de la Schengen şi moneda euro se bazează amândouă pe o încredere comună. Acum că unele ţări au trădat această încredere, recurgem la sancţiuni. În ambele cazuri, ne putem întreba dacă criza este un pas înapoi sau, din contră, dacă accelerează integrarea".

Dimpotrivă, Le Monde apărăcâştigurile acordurilor Schengen, atunci când acestea sunt puse la încercare de o criză cauzată de un flux migratoriu "nu de 'proporţii biblice', cum s-a zis la Paris, dar important":

"Încheiate în anii 1980, destinate în primul rând mişcărilor migratorii între europeni, acordurile de la Schengen reprezintă, alături de euro, una dintre cele mai frumoase realizări ale Europei : o monedă comună şi căderea graniţelor, simboluri puternice ! Dar trebuie să adaptăm Schengen la fluxurile migratorii ale vremurilor. Ceea ce înseamnă că trebuie să ajutăm statele – Italia, Grecia, Spania – care, la frontierele externe ale UE, sunt însărcinate cu reglementarea imigraţiei. Şi fără îndoială trebuie şi ca UE să fie dotată cu o strategie de investiţii, ajutoare şi împrumuturi pe termen lung destinate vecinilor săi din sud. Pentru ca "primăvara arabă" să nu conducă la creşterea migraţiei. Şi toate acestea au un cost. Aceasta este problema într-o Uniune în care însăşi ideea de solidaritate bugetară sporită este mai tabu decât oricând. O scrisoare franco-italiană către Bruxelles nu va fi îndeajuns".

În La Stampa, istoricul Gian Enrico Rusconi observă că actuala "criză mediterano-libiană" marchează sfârşitul oficial al "triangulării Italia-Franţa-Germania, care a condiţionat o mare parte a istoriei europene":

"Germania s-a interiorizat. Franţa îşi joacă cărţile cu o dezinvoltură suverană. Comisia Europeană pare să fie un executiv nesigur de sine, dacă nu chiar impotent. Italia se simte vag ca fiind o victimă, în final ea se alătură taberei celei mai puternice, dar în adâncul sufletului ea este rătăcită".

Evocând "viziunea pe termen lung" şi "determinarea" liderilor germani, francezi şi italieni de după război, la baza unei "dinamici între cele trei naţiuni care au demolat vechea Europă şi au construit-o pe cea nouă", Rusconi afirmă că "acest ciclu este definitiv încheiat, sau cel puţin este iremediabil alterat".

"Cele trei naţiuni sunt menţinute împreună – cu vreo douăzeci de alte ţări – de legături instituţionale, desigur semnificative şi chiar ireversibile. Dar acestea sunt departe de a fi eficace pentru a face faţă unor probleme cruciale cum ar fi utilizarea forţei militare, controlul frontierelor sau sferele de influenţă. Asupra acestor subiecte, vechile suveranităţi naţionale par să fi preluat controlul. Diferenţele sau interesele naţionale, care fuseseră pompos declarate depăşite, ies din nou la iveală".