Acordul controversat între firmele franceze de energie EDF şi Areva şi partenerii lor chinezi, CGN şi CNNC, de a construi două noi centrale nucleare la Hinkley Point, în Somerset (sud-vestul Angliei), va crea 25 000 de foarte necesare slujbe, dar vine cu un preţ ridicat: preţul electricităţii asigurat operatorilor, dublu faţă de cel al pieţei; îngrijorarea legată de importanţa investiţiei chineze în proiect (între 30 şi 40% din costul global) şi mai mult decât orice, riscurile pentru mediu, inerente energiei nucleare.

“Plătim poate un preţ ridicat pentru o nouă centrală nucleară, dar cel puţin, ea ne va furniza o certitudine care ne lipseşte de mult timp”, scrie The Daily Telegraph, deplângând faptul că “pentru a atrage companiile publice chineză şi pe cea franceză, a trebuit să le oferim munţi de aur”. Cotidianul adaugă:

Cover

cum se face că o naţiune cândva lider mondial în tehnologia nucleară, care s-a bucurat de resurse abundente de carbon, petrol şi gaz, poate să devină dependentă de Franţa şi China pentru a-şi păstra luminile aprinse? Ne aflăm în această poziţie pentru că politica noastră energetică, este de mai multe decenii o bramureală. Când rezervele noastre de electricitate au început, însă, să scadă – o dispariţie accelerată de diverse directive şi obiective britanice şi europene – guvernul a luat scandalos de puţine măsuri pentru a le înlocui.

Între timp, un editorial din Financial Times susţine că ţara este forţată să ia drumul nuclearului pentru că legea asupra schimbării climatice, din 2008, a fixat obiective de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră prea optimiste. Cotidianul scrie că

Cover

dacă avem nevoie de noi centrale nucleare pentru a ne păstra luminile aprinse, acest lucru se întâmplă pentru că Marea Britanie a exclus alte opţiuni prin adoptarea de ţinte de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră printre cele mai dure din lume. Dacă liderii noştri cred că aceste angajamente pot fi apărate chiar şi acum când costurile lor au fost dezvăluite, trebuie să-şi expună argumentele. Altfel, trebuie să dea înapoi. Faptul că ar putea fi jenant nu trebuie să constituie o scuză pentru a constrânge Marea Britanie la nişte costuri pe care nu şi le poate permite. […] Țara trebuie acum să se întrebe dacă poate finanţa o cursă pentru reducerea emisiilor în timp ce alţii abia îşi târâie picioarele.

Pentru The Times, acordul se rezumă la o ecuaţie simplă: “Marea Britanie are nevoie de energie nucleară. Acordul este tardiv […] şi binevenit.” Totuşi, în editorialul său, cotidianul consideră că guvernul britanic ar fi trebuit să negocieze mai bine, având în vedere situaţia financiară a EDF.

Cover

Guvernul ar fi trebuit să obţină condiţii mai bune din partea EDF. Marea Britanie are nevoie de reînnoirea capacităţii sale nucleare dar acordul este de asemenea critic pentru companie după ce şi-a depăşit costurile la o uzină din Normandia, [la Flamanville]. Marea Britanie este obligată, prin legea asupra schimbărilor climatice, din 2008, să atingă anumite obiective în ceea ce priveşte reducerea gazelor cu efect de seră, la termen. În ciuda costului considerabil, domeniul nuclear este cel mai ieftin mod de a ajunge la acest lucru. Preţurile [energiilor] regenerabile , cum ar fi domeniul eolian, pe mare, este cu mult mai ridicat.

În Franţa, Mediapart notează că este vorba de “prima dată după catastrofa de la Fukushima, în primăvara lui 2011, când un stat european comandă o nouă instalaţie nucleară.” Site-ul generalist previne că:

Cover

acordul între Londra şi EDF trebuie să treacă de furcile caudine ale Comisiei Europene, care trebuie să hotărască dacă este vorba sau nu de un ajutor de stat. Guvernul britanic trebuia să-şi depună cererea la Bruxelles săptămâna aceasta.

La rândul său, La Croix consideră că decizia Londrei este “spectaculoasă [chiar dacă ea corespunde unei] alegeri consensuale în Marea Britanie dar [care] îi va uimi pe mulţi în Franţa şi Europa”. Cotidianul subliniază de altfel că “nuclearul a devenit o axă ce structurează cooperarea” între Londra şi Paris, “precum problemele de apărare şi marile dosare diplomatice”. El vede şi o alegere politică din partea guvernului britanic:

Cover

Marea Britanie este promotorul înflăcărat al unei pieţe europene fără bariere. Deschizându-şi larg porţile campionului francez al electricităţii, ea va putea să pledeze şi mai viguros cauza liberului schimb.

În Germania, unde catastrofa de la Fukushima a accelerat ieşirea din nuclear, Die Welt înţelege decizia britanicilor, deoarece noua centrală “va face parte din noua generaţie, producând energie într-un mod sigur folosind mai puţin uraniu decât precedentele”. În plus, explică ziarul,

Cover

britanicii au mai puţine opţiuni [decât germanii]. Aproape jumătate din producerea de energie de către Marea Britanie se bazează pe gazul natural, dar sursele de gaz britanice din Marea Nordului se epuizează rapid. O întoarcere la carbon este exclusă din cauza marilor ambiţii pentru a proteja climatul. Și un viraj energetic care se transformă în sărbătoare a vânătorii pentru subvenţii după modelul german nu mai este un exemplu de copiat pentru britanici […] Construcţia de noi centrale ar putea [chiar] să fie rentabilă.

Die Tageszeitung este în schimb foarte critic:

Cover

decizia britanicilor nu este o victorie pentru economia atomică ci mărturia definitivă a eşecului său, pentru că argumentul potrivit căruia nuclearul nu costă scump este o dată pentru totdeauna măturat de acest acord: nu doar statul britanic este garant pentru o mare parte a investiţiei pentru noul reactor de la Hinkley Point, dar el garantează şi un preţ fix de aproape 11 euro-cenţi per kwh operatorilor care vor furniza electricitatea, mai mult decât ceea ce consumatorii germani plătesc astăzi pentru energia provenind din marile instalaţii solare sau din parcurile eoliene.