Alegeți o limbă
Imaginaţi-vă o UE condusă, la 12 luni de acum încolo, de Angela Merkel şi Christine Lagarde. Asta ar reţine atenţia lumii. Se organizează în sfârşit Europa, se vor mira americanii şi asiaticii.
Din păcate nu se va întâmpla. Având în vedere metodele ciudate ale UE în privinţa alocării slujbelor de top, nu se poate întâmpla. Cu ideile lor schimbătoare şi contradictorii asupra rolului internaţional al Europei, este un pariu corect că liderii naţionali ai celor 28 de state ale UE nici nu vor vrea să se întâmple.
Ce oportunitate pierdută. În Angela Merkel, proaspăt ieşită învingătoare în alegerile parlamentare din Germania, şi savurându-şi responsabilităţile ca principal factor de decizie în criza zonei euro, găsim un candidat extrem de bine calificat pentru a-l înlocui pe Herman Van Rompuy ca preşedinte al Consiliului European, care grupează şefii de guvern ai UE.
În Christine Lagarde, director al Fondului Monetar Internaţional şi fost ministru de Finanţe francez, găsim o alegere excelentă pentru a lua locul lui José Manuel Barroso ca preşedinte al Comisiei Europene, braţul executiv al UE.
A se înmâna frâiele UE acestui duo ar fi o lovitură de maestru. S-ar încredinţa puterea către doi dintre cei mai respectaţi factori de decizie, la nivel internaţional. Ar fi o declaraţie puternică referitoare la atitudinea Europei faţă de femei în viaţa publică. În sfârşit, ar constitui un simbol al parteneriatului franco-german fără de care UE este un cal fără călăreţ.
Un vis imposibil
Pentru a înţelege de ce acesta este un vis imposibil, gândiţi-vă la cuvintele lui Van Rompuy. Într-un moment de neatenţie, el a spus cândva că a fost “deseori submestimată” carisma sa. Revenind cu picioarele pe pământ, el a furnizat o informaţie esenţială potrivit căreia [[preşedintele Consiliului European nu a fost niciodată menit să fie cineva care aspiră să-i umbrească pe liderii naţionali ai blocului comunitar]]. L-ar fi mâncat de viu înainte de felul trei al vreunei cine a summitului european. În schimb, preşedintele UE trebuie să fie un “căutător de soluţii, de compromisuri, cineva care facilitează şi construieşte poduri”.
Pe această temă, Van Rompuy, creştin-democrat belgian şi filosof, ştie despre ce vorbeşte. Este singura persoană care a deţinut preşedinţia UE cu normă întreagă, un post creat în 2009.
Liderii Europei l-au numit pe el pentru că au vrut un preşedinte, nu un director executiv. Au vrut de asemenea pe cineva dintr-un stat mic sau mediu care să nu fie mai important decât ei. O personalitate global recunoscută precum Tony Blair, fostul premier britanic, este tocmai la ce nu se gândeau ei. Din acelaşi motiv, Angela Merkel este în afara cursei – nu că ar fi sugerat vreodată că ar vrea să candideze.
Riscul confuziei
Întrebări legate de echilibrul geografic, naţional, politic sau de sex sunt primordiale când UE, la fiecare cinci ani, distribuie cele mai importante posturi. De exemplu, cu italianul Mario Draghi ca preşedinte al Băncii Centrale Europene, este greu de imaginat că Mario Monti, un fost premier italian şi comisar UE, ar putea să-l înlocuiască pe Van Rompuy, sau cum Franco Frattini, un fost ministru de Externe italian şi de asemenea fost comisar, ar putea să-l înlocuiască pe danezul Anders Fogh Rasmussen ca următorul secretar-general al NATO (altă slujbă care este pusă la bătaie anul viitor şi care ajunge mereu la un european). În orice caz, ar fi înţelept oare din partea UE să-l nominalizeze pe Monti, un strălucit birocrat a cărui scurtă carieră politică s-a prăbuşit brusc, sau să susţină cauza lui Frattini, un fost acolit al condamnatului Silvio Berlusconi?
Liderii naţionali vor controla procesul de selecţie pentru înlocuirea lui Van Rompuy, dar s-ar putea să le fie mai greu să-şi impună alegerile pentru preşedintele Comisiei şi şeful UE pentru politică externă, un post în care a fost numită Lady Ashton în 2009. În acord cu tratatul de guvernare al UE, nominalizările liderilor vor necesita aprobarea Parlamentului European. Liderii vor trebui deci să asculte partidele reprezentate după alegerile din mai, anul viitor.
Acest lucru poate arăta ca un semn al controlului democratic, dar în practică va fi un risc serios de confuzie şi numiri dezamăgitoare. Fiecare dintre cele mai mari patru partide transnaţionale – de centru-dreapta, centru-stânga, liberalii şi verzii – plănuieşte în următoarele săptămâni şi luni să aibă un candidat la preşedinţia Comisiei. După alegeri, partidul câştigător îi va îndemna pe liderii naţionali să-i accepte candidatul.
Lideri sub lumina reflectoarelor
În sistemul bine rodat al UE, postul pentru politică externă va merge deci spre o personalitate de la partidul care a ajuns pe locul doi, sau posibil, pe trei. Preşedinţia Parlamentului European (UE are un lot enorm de preşedinţi) va fi de asemenea divizată.
Este posibil, de asemenea, ca liderii naţionali să nu îl vrea pe candidatul partidului câştigător drept preşedinte al Comisiei. Rezultatul ar fi [[o confruntare puţin glorioasă între şefii de guvern şi Parlamentul European, o perspectivă care ar îndepărta europenii de instituţiile europene]] deja considerate narcisiste şi rupte de realitate.
Este de asemenea posibil ca acest candidat pentru politică externă să refuze funcţia, pentru că are ochii puşi pe posturi mai importante pe eşichierul său politic naţional. În 2009, grupul socialist îl susţinea pe David Miliband, pe atunci secretar de stat pentru Afaceri Externe în Marea Britanie. Ar fi fost o alegere admirabilă, dacă nu ar fi spus “nu, mulţumesc”. Într-o caricatură a ceea ce ar fi o decizie atentă, conducătorii naţionali au ales-o pe Lady Ashton, care nu avea nicio experienţă în politică externă şi care nici nu visase să se considere drept candidat.
Cât timp liderii naţionali vor dori să fie sub lumina reflectoarelor şi tranzacţionările vor fi determinante în procesele nominalizării, UE va continua să facă alegeri curioase pentru posturile cheie. Poate că liderii preferă să fie aşa. Dar cum o spune o veche caricatură americană, ce mod pentru a gestiona lucrurile!
