Alegeți o limbă
Poate oare cineva să aibă în permanenţă dreptate împotriva opiniei generale? Se pare că nu, aşa cum a simţit pe propria-i piele Angela Merkel, în noaptea din 28-29 iunie. Confruntată cu revolta surpriză a lui Mario Monti şi a lui Mariano Rajoy, ea a trebuit să cedeze asupra a două puncte: Mecanismul de Stabilitate (MES), adică fondul permanent de ajutor european, care va fi implementat în curând, va putea vărsa bani direct băncilor spaniole, şi va putea răscumpăra datoria italiană, fără a mai cere un program de austeritate.
Pentru Madrid (şi poate Dublin, dacă decizia devine juridprudenţă), aceasta înseamnă faptul că salvarea băncilor nu va mai înconvoia umerii statului. Pentru Roma (şi poate că şi Paris, care este considerat din ce în ce mai des ca următoarea piesă de domino în acest joc al crizei), aceasta înseamnă că statul va putea să se finanţeze fără să mai suporte presiunea pieţelor, care impun dobânzi exorbitante. Chestie de bun simţ, la o adică, afirmă majoritatea liderilor europeni, ca şi observatorii.
Însă pentru cancelarul german, această decizie nocturnă a Consiliului European este un dublu eşec. În primul rând, în premieră de la debutul crizei, Angela Merkel nu mai conduce cu o mână de fier dezbaterile. Chiar dacă i se mai întâmpla să zică 'Da' după ce a zis 'Nu', ea făcea asta în ritmul ei personal, susţinută fiind de Nicolas Sarkozy. Astăzi, ea pare să fie pierdut sprijinul tuturor marilor ţări europene.
În al doilea rând, atunci când ea se aştepta să accepte - ca o concesie tactică - pactul de creştere cerut de François Hollande, iat-o acum obligată să cedeze asupra a două probleme strategice. Consecinţa este o ruptură în linia sa de apărare împotriva euroobligaţiunilor. declarând că va refuza această opţiune "atâta timp cât va trăi", ea a dat asigurări partidului şi alegătorilor ei, dar s-a pus cu faţa la zid, constrânsă fie să aibă încă o dată dreptate împotriva tuturor, fie să renunţe.
Istoria va decide dacă, după ani de neglijenţă în cheltuielile publice şi de lipsă de control al finanţelor, rigoarea şi supravegherea UE, cerute de Berlin, constituie cel mai bun răspuns la criză. Cert este că din noaptea de 28-29 iunie, raportul de forţe s-a schimbat în Europa.
