Inspirat de “Naşul”

Pericolul de a mânca ieftin

Înlocuirea cărnii de vită cu cea de cal reprezintă un semnal spectaculos că a fost atinsă o limită în efortul de reducere a costurilor, argumentează editorialistul John Gapper. Chiar dacă stabilirea mai precisă a originilor va avea un preţ, daunele aduse reputaţiei lanţurilor de supermarketuri, care nu au luat măsuri adecvate, s-ar putea dovedi şi mai costisitoare.

Publicat pe 14 februarie 2013 la 16:39
Inspirat de “Naşul”

De la Sweeney Todd [personajul ficţional care şi-a ucis clienţii şi i-a făcut bucăţi] nu a mai existat atât de multă incertitudine în legătură cu ce se întâmplă exact cu carnea procesată. De data aceasta, nu mai este vorba de filmul “Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street” (“Bărbierul diabolic din Fleet Street”), ci de cai din România.
În condiţiile în care carnea de cal este mai uşoară decât vita de calitate inferioară şi conţine mai mulţi acizi graşi de tip Omega-3, acesta ar putea fi un caz rar de contrafacere prin care produsele alimentare devin mai sănătoase. Totuşi, nu există prea multe informaţii despre lanţul extins care aprovizionează cu carne procesată supermarketurile şi restaurantele. Dacă nu au reuşit să depisteze că era carne de cal, ce altceva ar putea trece neobservat?
În pieţele de carne de calitate, unde măcelarii sunt foarte atenţi la origine, practic cunoşti numele animalului pe care îl mănânci, iar înlocuirea unei vaci cu un cal este de neconceput. Însă în magazinele ieftine, pe fondul concurenţei preţurilor şi cererii din ce în ce mai mare de carne din China şi din economiile emergente, pe mese riscă să ajungă lucruri ciudate.

Calitatea produselor s-a deteriorat

Această situaţie nu poate continua. Industria auto americană a abordat, la un moment dat, relaţia cu furnizorii de materii prime într-un mod similar - exercitând presiuni atât de mari încât calitatea produselor s-a deteriorat, iar furnizorii au dat faliment. Însă este dificil să creezi relaţii cu furnizorii într-o lume în care clienţii cer preţuri mici, astfel că industria alimentară nu are o alternativă prea bună.
Din unele puncte de vedere, concentraţia de producţie şi distribuţie în ultimele decenii, atunci când magazinele de la colţ de stradă au fost înlocuite de supermarketuri alimentate de procesatori, a fost o afacere profitabilă pentru consumatorul obişnuit. A ridicat nivelul de bază al calităţii - nu prea merită să ne amintim de conţinutul cârnaţilor, salamului şi pateurilor cu carne comercializate în Marea Britanie în anii 1970 - şi a contribuit la stabilizarea preţurilor.
Preţurile alimentelor în magazine au scăzut în termeni reali în ultimele două decenii, până în anul 2007. Nu doar că preţurile mărfurilor de bază erau mici, dar supermarketurile eliminaseră costuri prin achiziţionarea reţelelor de furnizori - ferme, procesatori şi comercianţi - care sunt în concurenţă în orice situaţie.
Situaţia s-a schimbat în 2007 - 2008, când au fost primele şocuri în privinţa preţurilor produselor de bază. Folosirea în Statele Unite a produselor agricole pentru fabricarea de combustibili a condus la creşterea preţurilor la porumb, ulei de palmier şi ulei de rapiţă, iar pieţele financiare au resimţit presiunile cauzate de creşterea cererii de carne în economiile emergente. Consumul de carne pe cap de locuitor a crescut de patru ori în China din 1960 până acum.
Industria alimentară a rămas cu o linie de aprovizionare lungă, complexă, transfrontalieră şi supusă unor presiuni extreme. Aici apare problema cailor. În acest caz, carnea de cal provenind din România pare să fi ajuns în lasagna din “vită” şi în alte produse din supermarketuri britanice şi franceze prin intermediul unei companii de comerţ cipriote şi al unui distribuitor francez.

Responsabilitatea lăsată primilor furnizori

Supermarketurile au avut reacţii îngrozite la această situaţie, insistând că nu au nicio idee cum s-a întâmplat. Dar au fost neglijente în mod intenţionat în legătură cu liniile de aprovizionare - nu ştiau nimic de carnea de cal pentru că nu prea ştiau ceva nici despre vită. Responsabilitatea a fost lăsată în seama primilor furnizori, care au pasat-o următorilor etc.
“Lanţurile de magazine de retail nu au la dispoziţie prea multe informaţii, iar relaţiile sunt strict de tip tranzacţii”, explică Sion Roberts, expert la grupul de consultanţă European Food and Farming Partnerships. “Poate că unii dintre furnizori se confruntă cu presiuni financiare severe fără ca lanţurile de retail să aibă cunoştinţă de această situaţie”, adaugă el.
Dar nici nu prea au vrut să aibă cunoştinţă, dat fiind că supermarketurile - împreună cu firmele care produc seminţe şi fertilizatori - au fost singurele care şi-au protejat statutul în ultimii ani. Presiunile i-au afectat în principal pe procesatori şi fermieri.
“Fermierul este cel care simte presiunile asupra preţului şi are puţină putere pe piaţă”, explică Justin Sherrard, expert în strategii globale la Rabobank, el argumentând că furnizorii de alimente trebuie să aibă un statut mai puternic. “Există o limită până la care poţi exercita presiuni asupra furnizorilor”, adaugă el.
Înlocuirea cărnii de vită cu cea de cal este un semnal spectaculos că s-a atins limita. Deşi puţină lume pare să fie îngrijorată că a mâncat cal - de fapt, nici nu există motive de îngrijorare - evreii şi musulmanii practicanţi ar avea tot dreptul să fie furioşi dacă vita ar fi înlocuită cu porc.
Licitaţiile pentru produse agricole - de multe ori organizate online - reprezintă modalităţi extrem de eficiente de reducere a costurilor. Dar nu stimulează deloc calitatea, nu contribuie la îmbunătăţirea randamentului, iar pentru furnizori şi fermieri este dificil să facă investiţii pe termen lung. Sunt expuşi permanent volatilităţii preţurilor în timp ce caută comenzi.

Un cerc vicios

Industria auto americană a fost prinsă în această capcană înainte de criza din 2008 şi de falimentul Chrysler şi General Motors. În acest context, producătorii auto le-au cerut furnizorilor de materie primă să reducă preţurile pentru a diminua şi ei costurile de producţie, dar s-a ajuns la vânzarea de maşini de proastă calitate la preţuri mici.
În schimb, producători japonezi precum Toyota şi Honda au avut relaţii mai eficiente şi pe termen mai lung cu furnizorii, situaţie care a stimulat inovaţia şi calitatea mai degrabă decât preţurile fixe. Companiile americane au ajuns până la urmă să urmeze exemplul nipon.
Este greu să faci trecerea de la un cerc vicios de reducere a costurilor şi a calităţii la un cerc virtuos de cooperare şi inovare, mai ales când nu prea sunt bani. Unii clienţi vor vrea să plătească pentru informaţii precise despre origine şi pentru produse cumpărate direct de la anumite ferme; însă, pentru cei mai mulţi, acesta este un lux.
Şi, totuşi, schimbarea este posibilă, chiar şi pentru consumul de masă. Imaginea McDonald's a fost afectată după dezvăluirile privind calitatea inferioară a cărnii procesate, făcute în cartea lui Eric Schlosser Fast Food Nation, publicată în 2003 (nu este tradusă în limba română). În prezent, McDonald's ia toată carnea de vită servită în restaurantele din Marea Britanie direct din aproximativ 17 500 de ferme de vite irlandeze şi britanice, având contracte pe termen lung. Multe alte companii de alimentaţie au adoptat aranjamente similare.
Date fiind riscurile privind reputaţia la care sunt expuse supermarketurile şi alte lanţuri de restaurante dacă lasă astfel de lucruri la întâmplare sau le plasează în seama unor furnizori anonimi de carne, aceasta pare o investiţie bună.

Newsletter în limba română

Opinie

Lasagna din carne de cal, precum creditele fără acoperire

Ce au în comun criza creditelor fără acoperire şi scandalul cărnii de cal? “Amândouă sunt o consecinţă nefericită, dar logică, a globalizării” şi a lipsei de reglementare la nivel internaţional. Publicaţia NRC Handelsblad constată că, în ambele sectoare, autoreglementarea s-a soldat cu eşec şi a condus la “excese”:

Dintre cele 55 000 de reglementări agricole din spaţiul Uniunii Europene, 30 000 vizează siguranţa alimentară, [...] dar sunt greu de impus. Politicienii doresc ca agricultorii, fabricanţii şi distribuitorii să îşi desfăşoare activităţile în mod legal pentru că, în orice moment, riscă să primească o inspecţie. Este, deci, în interesul lor. Această autoreglementare este miza şi în sectorul bancar. Liderii politici aflaţi la originea simplificării şi internalizării finanţelor în anii 1980 şi 1990 doreau şi ei ca sistemul să se autoreglementeze. Când şi-au dat seama că această situaţie conducea la excese era prea târziu; [...] sistemul nu a fost bine-conceput, iar riscurile au fost subestimate.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect