Previziuni sumbre pentru climă

Clima se schimbă, temperaturile la nivel global sunt în creştere, iar principalul vinovat este omul, care, de la începutul revoluţiei industriale, emite în atmosferă din ce în ce mai multe gaze cu efect de seră. Dioxid de carbon din arderea combustibililor fosili, emisii de metan din industria cărnii, oxizi de azot, hidrofluorocarburi utilizate ca agenţi frigorifici – toate aceste substanţe contribuie la efectul de seră menţinând căldura pe care Pământul o primeşte de la Soare. Nici nu ar exista viaţă pe planetă dacă nu ar fi efectul de seră, deoarece acesta menţine temperatura într-un interval optim dezvoltării vieţii organice.

Problema este că omul a dereglat termostatul planetei şi ecosistemul nu mai are capacitatea de a absorbi dioxidul de carbon în exces, ceea ce conduce la fenomenul observat în prezent: încălzirea globală. Raportul ciclic al Grupului Interguvernamental de Experţi asupra Evoluţiei Climatului (GIEC), publicat în septembrie, în care este recapitulat stadiul actual al cunoştinţelor privind schimbările climatice, nu lasă nicio îndoială în această privinţă. Temperaturile la nivel global au crescut cu 0,89°C de la începutul secolului XX.

Din ce în ce mai cald...

Acesta este motivul pentru care, încă din 1992, cu ocazia Summitului Pământului de la Rio de Janeiro a fost semnată Convenţia-cadru a ONU privind schimbările climatice (UNFCCC), al cărui obiectiv principal era reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. Convenţia a dus la ceea ce părea atunci un succes spectaculos: semnarea Protocolului de la Kyoto, în 1997, care obliga ţările dezvoltate să-şi reducă emisiile de dioxid de carbon în raport cu nivelurile din 1990, rata pentru UE fiind stabilită la 8%. Protocolul a intrat în vigoare în 2008 şi a fost încheiat în 2012, şi chiar şi persoanele favorabile acestei idei recunosc faptul că a fost un eşec. Emisiile de gaze cu efect de seră sunt în creştere, iar acest lucru este valabil şi pentru temperaturile la nivel global.

Motivele acestui lucru sunt uşor de explicat: lumea s-a schimbat foarte mult în timpul celor două decenii care s-au scurs de la Summitul de la Rio. Economia chineză a înregistrat o dezvoltare explozivă, care a fost însoţită de creşteri uriaşe ale consumului de energie. Iar această energie a provenit în principal din arderea cărbunelui, a petrolului şi a gazelor, transformând China în cel mai mare emitent de dioxid de carbon la nivel mondial, în momentul de faţă. Problema este că – în calitate de ţară în curs de dezvoltare – China nu este vizată de Protocolul de la Kyoto, la fel precum nici unele dintre ţările care înregistrează cea mai rapidă dezvoltare din lume, cum ar fi India, Brazilia, Indonezia sau Vietnamul. Nefiind obligate să-şi reducă emisiile, acestea au devenit zone favorabile pentru implementarea operaţiunilor industriale delocalizate din ţările dezvoltate.

O factură de mai multe milioane

[[Marea Britanie, Franţa şi Germania au fost în măsură să se laude că economiile lor au devenit mai curate]], uitând să menţioneze că munca lor murdară era acum făcută în ţările în curs de dezvoltare, care emit mai multe gaze cu efect de seră decât a reuşit Europa să reducă. În momentul de faţă, aproape toată lumea este de acord asupra faptului că singura soluţie rezonabilă ar fi un acord la care să subscrie toţi semnatarii Convenţiei-cadru a ONU privind schimbările climatice (UNFCCC), fie un total de 194 de ţări. Un astfel de acord ar fi trebuit să intre în vigoare în 2013, după expirarea Protocolului de la Kyoto.

Scenariul optimist a fost că o nouă eră va fi inaugurată de către Conferinţa de la Copenhaga privind schimbările climatice (COP 15), din 2009, în cadrul căreia o UE verde şi ambiţioasă urma să se prezinte în calitate de lider mondial în lupta împotriva schimbărilor climatice, motivând restul lumii să-i urmeze exemplul. Acolo ar fi trebuit să fie semnat un nou acord internaţional, care ar fi intrat în vigoare, din punct de vedere juridic, în 2013. Dar, între timp, în 2008 a izbucnit criza financiară, scoţând la iveală faliile economiilor occidentale şi slăbind poziţia liderilor americani şi europeni pe plan mondial.

Summitul de la Copenhaga a fost un fiasco, astfel încât Protocolul de la Kyoto a fost extins până în 2020, iar în prezent din acesta nu mai dăinuieşte decât o umbră care nu mai incită aproape pe nimeni la acţiune. Conferinţa de la Varşovia, care este oficial cea de-a 19-a sesiune anuală a Conferinţei părţilor (COP 19) de la UNFCCC din 1992, ar trebui să lanseze cu adevărat o nouă eră în lupta împotriva schimbărilor climatice. Reuniţi pe Stadionul Naţional, [[peste 10 000 de participanţi din toată lumea au început să lucreze la un acord care urmează să fie aprobat la Paris, în 2015]]. Organizarea evenimentului costă Polonia aproximativ 25 de milioane de euro. Oare merită?

Un pas înainte, doi înapoi

Importantă este, de asemenea, întrebarea vizând pertinenţa Convenţiei asupra climatului şi a întregului proces al ONU. Ritmul lent al acestuia din urmă sugerează că obiectivele ambiţioase – cum ar fi prevenirea creşterii temperaturilor globale cu mai mult de 2°C peste nivelul epocii pre-industriale – nu au şanse mari să fie îndeplinite. Germania şi Japonia, cele două ţări care sunt pe cale de a opri centralele lor nucleare şi a le înlocui cu altele alimentate cu gaz şi cărbune, au devenit dintr-o dată obstacole majore [în lupta împotriva încălzirii globale].

Prof. Maciej Sadowski, un expert în climatologie de la Institutul pentru Protecţia Mediului care a participat la numeroase summituri privind clima – inclusiv la Conferinţa de la Kyoto din 1997 – în calitate de negociator oficial din partea Poloniei, afirmă sincer: “obiectivul real al Convenţiei nu este de a proteja clima, ci de a redistribui avuţia între ţările bogate şi cele sărace. De la început, nu a fost vorba decât despre putere şi bani”.

Nu există nicio îndoială asupra faptului că presiunile impuse de costuri pot stimula dezvoltarea unor tehnologii noi, eficiente din punct de vedere energetic, şi a unor modele economice mai durabile. Dar astfel de subiecte nu sunt chiar la ordinea zilei în ţări precum Spania sau Grecia, unde şomajul în rândul tinerilor depăşeşte 50%, sau în Franţa, unde extrema dreaptă devine din ce în ce mai influentă. Astfel, mai multe indicii sugerează că în timpul summitului de la Varşovia, viitorul va conta mai puţin decât problemele actuale ale ţărilor participante.

COP 19

Cine se teme de reducerile de CO2?

Trei sferturi din ţările participante la COP 19 de la Varşovia – printre care Statele Unite, China şi Polonia – se opun reducerilor semnificative ale emisiilor de dioxid de carbon, scrie Wawrzyniec Smoczyński într-un comentariu publicat de Polityka. La rândul lor, ţările din Europa de Vest cer o reducere şi mai mare a cotei de CO2. Cu toate acestea, scrie Smoczyński,

este uşor pentru ele să solicite adoptarea unor obiective mai ambiţioase, deoarece ţările respective au depăşit demult era cărbunelui, […] au trecut la tehnologii regenerabile şi speră să obţină profituri mari prin exportarea lor. Problema este că puţine ţări din lume îşi pot permite genul de tranziţie energetică actualmente în curs de desfăşurare în partea dezvoltată a Europei, iar sistemul UE de comercializare a emisiilor, care trebuia să subvenţioneze sursele regenerabile de energie, nu funcţionează. În acelaşi timp, temerile legate de o dereglare catastrofală a climei au diminuat, iar în timpul crizei guvernele sunt mai preocupate de protejarea bugetelor lor şi de salvarea locurilor de muncă, decât de salvarea climei.