“Revoluţia din depărtare”, la Braşov

Deocamdată doar atât, dar imens de mult: interviul cu Cristina Hermeziu, cea care a realizat un magic tur de forţă obligându-ne la o depănare cvasi-terapeutică a unui capitol din viaţa noastră, poate cel mai important. Astazi, 26 martie, lansez la Braşov, la Târgul Internaţional de Carte organizat de Libris, la orele 13h15, cartea în care de fapt păcătuiesc dezvăluindu-mă. Este şi aceasta o formă de exorcizare...Mai multe, după.

1.Cum s-a n**ă**scut aceastăcarte?

Scânteia a fost o zi de decembrie, când băiețelul meu de aproape patru ani atunci, a strigat, uimit și intrigat: mama, la televizor e România! Televizorul era deschis pe TVRi (internațional) și, fiind ziua națională a României, numele era pronunțat de multe ori dinspre cutia cu imagini, ceea ce pe Luca, născut în Franța, îl fascina. Mie, care am trăit primii 33 de ani de viață – ani formatori! - în România, situația în sine mi se părea banală, adică normală, dar reacția copilului meu a coagulat un sens, o întrebare: ce fel de român (mai) sunt eu aici, departe de România, și la 20 de ani de la Revoluția din 1989, eveniment structurant care a deschis larg ușa țării? Și a fost și un moment de luciditate, în sensul că am realizat că atunci când eram în România îmi „aminteam”, ca toată lumea, că sunt român de regulă pe 1 decembrie, iar de când m-am instalat în Franța nu trece zi în care să nu-mi „amintesc” că sunt român, fie și numai pentru faptul că sunt întrebată, datorită accentului, de unde vin. Aici îmi trăiesc românitatea zilnic, la propriu, și mi-o asum.

Mai departe ideea unui proiect jurnalistic a venit repede și de la sine: am fost curioasă să știu în ce măsură și alți români, plecați în lume exclusiv după 1989, își puneau aceleași probleme de identitate, ce fel de raport întrețineau cu România, acolo unde au ales să trăiască, și cu ce consecințe în devenirea lor. Mă gândeam să scriu o serie de portrete pe această temă, și am început să fac interviuri și să trimit întrebările în dreapta și în stânga, prin internet. Ceea ce a urmat a fost însă fabulos. Pe măsură ce primeam textele mi se făcea pielea de găină. Intuiția mea se confirma dar am fost surprinsă să constat ce nevoie uluitoare de exprimare pe această temă exista în diferite colțuri ale lumii, din partea unor români mai mult sau mai puțin anonimi.

Și mi-am spus: nu se poate să fiu singurul cititor al acestor mărturisiri, câteva articole de presă vor fi picături într-un ocean, confesiunile acestea vorbesc despre un anume spirit al timpului, ar trebui să rămână un document despre asta, peste timp. Așa că am vorbit despre ideea unei astfel de cărți Doinei Jela, directoarea colecției Actual de la Curtea Veche. M-a încurajat imediat, mi-a zis, da, mă interesează, o facem! Mai ales că aveam în față anul 2009, când se împlineau 20 de ani de la Revoluția din 1989... Astea fiind zise, cartea s-a născut greu. În primul rând pentru că nu faci o carte cu 5 texte...excepționale. Am trimis, cred, în decurs de doi ani, 500 de mesaje pe acestă temă, și țin să precizez că le-am scris tuturor personal – necunoscuți de la capătul lumii și al cuvintelor, a căror adresă o aflam „din gură în gură”, din adresă în adresă. Primul mesaj înlănțuit mi-am permis să-l trimit abia după ce cartea a apărut, din nerăbdarea de a-i anunța repede pe toți. Am investit timp și energia mea într-o comunicare de la om la om pentru că e, dacă vrei, profesiunea mea de credință: oricum comunicăm prin intermediul mașinilor, nimic mai oribil decât a adăuga o depersonalizare în plus, punându-i pe toți în copie, indivizi în serie, care nu merită fiecare în parte irosirea unei clipe dedicate...

„Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de prețioasă” zicea Micul Prinț. Numai timpul investit într-o altă persoană o face să fie unică. Am început adunarea textelor la început de an 2009 și am pus punct la mijlocul anului 2010. Retrospectiv, am voie să spun că răbdarea a fost răsplătită: unele dintre cele mai frumoase texte care au ajuns în carte au venit de abia în mai 2010! Cu tot respectul și gratitudinea mea față de toți cei care și-au găsit timp să reflecteze la întrebările mele și să-mi răspundă, selecția a fost și ea dificilă, pentru că unele mărturisiri păreau repetitive și-atunci criteriile de selecție au fost tonul autentic, unghiul problematizant și ineditul experienței personale. Un singur exemplu: am primit multe confesiuni de la medici români plecați în lume, cu toții au învățat enorm, au luat-o de la capăt de mai multe ori, iar transplantarea fiecăruia e unică în felul ei. Am decis, cine știe dacă pe deplin justificat, dar mi-o asum, să rețin doar trei povești de gen, printre care povestea-kamikaze a lui Dan Arvinte, un sumum răvășitor despre ce poate presupune despărțirea de România...

2. Te a**șteptai la acest rezultat? Ce reprezint**ă pentru tine?

Am crezut în această carte de le primele texte primite care, multe dintre ele îmi făceau pielea de găină nu numai prin experiența de viață descrisă acolo ci și prin scriitura matură, de o rară calitate literară. Motivația mea a fost puternică : aveam de a face cu oameni care vorbeau despre lucruri aproape tabu și o făceau, mulți dintre ei, într-un stil febril, tăios, strălucitor. Lăsând la o parte problematica dureroasă pe care o ridică substanța cărții, îmi permit să glumesc spunând că m-am simțit un pic …agentul literar al acestor autori din carte. Așa că, din acest punct de vedere, pentru mine e o reușită ! Dar cartea are și o altă încărcătură simbolică, la fel de importantă. Revoluția din depărtare a apărut la editura Curtea Veche din România respectând un circuit normal. Un român anonim plecat în lume a avut o idee bună ; expune ideea unui editor din România și ideea ajunge să fie o carte în librării. E vorba de profesionalism și de normalitate, de lucruri care funcționează pur și simplu în România de azi, zguduită de favoritisme și practici de corupție. Pe Doina Jela am întâlnit-o o singură dată, cu ani în urmă, la Iași, cu ocazia unei lansări și al unui interviu. Nici nu cred că mai ține minte acel moment. Evident, în ultimii doi ani, criza a afectat și mediul editorial din România, au apărut mai puține cărți, selecția a fost mai riguroasă. Dar editura a căutat soluția : manuscrisul a găsit – la timp !- susținere din partea Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR). Pentru mine e o onoare, și o legitimare : alți oameni, printre care și Adrian Cioroianu care a scris Prefața, profesioniști în meseriile lor, au crezut, ca și mine, în această carte și în importanța ei.

3. Nu este o carte vesela, ci mai degrab**ă tristă, amară. Acesta era de fapt scopul tău?**

Pe alocuri e o carte de-a dreptul sfâșietoare…Am însă o întrebare : dacă nimeni nu vorbea, din interior, despre plecări, cu cortegiul lor de divorțați de România, îndrăgostiți de România, îngrețoșați de România, însingurați de România etc, realitatea ar fi fost mai puțin tristă, mai puțin amară ? Și în plus : ca va mieux en le disant, n est-ce pas ? Bineînțeles că e o carte care jenează, pentru că pune degetul pe rană. Întrebarea este : de ce era nevoie să pună public degetul pe rană ? Ca să putem trece la altceva ! Ca să exorcizăm și să de-dramatizam, în timp, prin dezbatere, exodul tinerilor din România; ca să afirmăm public că românii plecați sunt la fel de legitimi să-și spună părerea despre relația cu țara lor de origine, chiar dacă au dispărut, pentru totdeauna sau temporar, din raza vizuală a românilor, slavă Domnului ! rămași acasă. Pentru că România de azi are șansa să se schimbe, încetul cu încetul, și datorită micilor sau marilor gesturi ale celor plecați care se întorc în vacanțe (sau chiar în viața lor) și se comportă în România având acumulată o experiență în plus, a altor sisteme, a altor societăți. Nu cred că cei plecați văd mai bine, ar fi o aroganță să afirmăm așa ceva -, dar ei văd, da, și prin prisma altei experiențe. Și dacă ceva fertil răsare de aici ? Unul din autori, Tiberiu Mustață, îmi scria recent ceva de genul : bun, ne-am exprimat, ăștia suntem, așa gândim, ce-i de făcut ? E ca un fel de așteptare care s-a deschis, o căutare de comunicare și de posibilități de a ne înscrie concret într-o reconstrucție. A identității, a relației cu România, pe lîngă România, în România. Când vom trece la altceva, tristețea va ramâne anecdotă.

4. Urmaresti s**ă dezvăluiești ceva, să redai o anumit**ă laten**ță unui adevăr istoric care este deja abscons, voalat, incert - Revoluția sau mascarada revoluț**iei?

Adunând poveștile celor plecați din România exclusiv după revoluție n-am căutat să aflu adevărul despre revoluție. Revoluția (mi) s-a impus ca punct de plecare al confesiunilor lor pentru două motive : revoluția din 1989 rămâne un eveniment intens structurant pentru toți tinerii plecați sau rămași, și în plus, dacă unii au plecat este pentru că revoluția a deschis larg ușa României. M-a interesat adevărul fiecăruia, așa cum se filtrează în amintiri care au împlinit 20 de ani, așa cum se integrează unor deveniri particulare Fiecare își cară cu sine revoluția, cea care le-a permis dealtfel să-și înceapă viața în afara României. Revoluția face parte deci din noua lor identitate. Faptul că atîția oameni au acceptat provocarea mea de a se povesti ca rătăcitori prin lume având ca punct zero de plecare „România, 1989” trebuie să aibă un sens. Eu nu știu care e acest sens. Dar intuiesc că narațiunea în sine poate fi un instrument, o strategie de producere a sensului. Tu, care ești jurnalistă, om al scrisului și autoarea unei confesiuni în carte, poți spune dacă lucrurile stau așa sau nu. Sunt 30 de tablouri personale ale revoluției române, foarte diferite și extrem de asemănătoare. Nu am pornit la drum cu o pretenție de adevăr istoric ci cu încrederea că memoria fiecăruia, supusă autoreflexiei și așternută într-o narațiune, e capabilă să capteze o amprentă prețioasă a timpului. Revoluția din depărtare e o culegere asumat incompletă de destine românești în lume dar e un eșantion viu care fixează o atmosferă, un suflu, un spirit al generației, al unei felii de istorie care s-ar putea rezuma simplu așa : în 1989 în România a fost o revoluție și tinerii au început să plece masiv. Am convingerea că e un document uman a cărui forță e dată de detalii, de amănunte, de inexactități și de ezitări, nu de generalizări sau demonstrații riguroase.

5. Cine ar trebui să fie oamenii presupu**ș**i să citească această carte?

Îmi vine să te parafrazez și să spun, ca și E.T., de care îți aduci aminte când tu vorbești de revoluția ta, că această carte e un fel de „Phone Home!”. În mod ideal vorbind, cred că ar putea interesa pe toți cei care sunt conștienți de imensa mobilitate a timpurilor pe care le trăim, de identitățile bulversate și cărora cartea le oferă chipuri concrete, motivații asumate, în context românesc. Dar am deja semnale că publicul este, inevitabil, format din două categorii, cu lecturi …diferite. Pe de o parte sunt cei plecați care mi-au transmis păreri de genul „în fiecare poveste m-am regăsit câte puțin” și sentimentul, cât de benefic, că în sfârșit, nu sunt singuri pe lume ! A doua categorie sunt lectorii din România de la care, până acum, reacțiile au fost extrem de polarizate: de la radicalul „ați plecat, închideți gura, trădători de țară”, trecând prin „bine că ați plecat dar nu ne mai denigrați” până la surprinzătorul pentru mine „de abia aștept să plec”. Mărturisesc că mă întristează această ultimă lectură pentru că eu care am stat de vorbă cu atîția plecați și am citit zeci și zeci de confesiuni știu că printre cei plecați e o mare de singurătate pe care ei o trăiesc (și uneori o ascund) cu o imensă demnitate. Dar odată creată cartea, lectura ei nu ne mai aparține.