Sancţiuni împotriva barbariei

O crimă de mare anvergură a fost săvârşită în Egipt. Asaltul dat de către forţele de ordine pe 14 august împotriva taberelor manifestanţilor pro-Morsi în Cairo s-a sfârşit cu vărsare de sânge. Bilanţul este dezastruos: peste cinci sute de morţi în întreaga ţară, potrivit unor cifre încă nesigure. [Numărul victimelor ar fi mai degrabă apropiat de o mie pentru moment].

În gestaţie de la răsturnarea preşedintelui Morsi, în 3 iulie, lovitura de stat a armatei egiptene este acum făţişă: generalul Abdel Fattah al-Sissi a nimicit dispozitivul instituţional fragil menit să conducă la alegeri. Democraţia a fost călcată în picioare împreună cu normele fundamentale care protejează drepturile omului şi dreptul de a manifesta.
Şi nu se poate spune că Egiptul ar fi fost sortit să ajungă la această alternativă tragică: dictatură sau război civil. Medierile internaţionale, în special cea a Uniunii Europene şi avertismentele SUA au încercat să împiedice acest cel mai rău scenariu. Până în ultimul moment a fost posibilă şi o altă cale: cea a unui acord între echipa generalului al-Sissi
şi Fraţii Musulmani. [[Radicalizarea şi polarizarea extremă a celor două tabere au împins Egiptul într-un haos imprevizibil, în inima unui Orient Mijlociu al cărui zbucium continuă să se amplifice]].
Ce-i de făcut? Condamnările internaţionale s-au înşiruit una după alta. Dar mai sunt oare îndeajuns cuvintele? În ciuda bobârnacului primit din partea militarilor egipteni, este de înţeles de ce SUA ezită să-şi întrerupă ajutorul către Egipt (1,3 miliarde de euro pe an); acesta susţine, de mai bine de treizeci de ani, acordurile de pace cu Israelul. Dl Obama, care se ştie că ar dori să se rupă de problemele lumii arabo-musulmane, a ales o reacţie dozată, şi anume a anulat nişte manevre militare comune SUA-Egipt, însă nu a sistat fondurile.

Marginalizarea occidentalilor

Europa are mai multă libertate. Măcelul din Cairo cere o reacţie puternică, în acord cu sprijinul acordat, din 2011, speranţei de democratizare în lumea arabă. În trecut, Uniunea Europeană a sancţionat alte masacre, alte derive autoritare, în Sri Lanka, Zimbabwe, Birmania sau Belarus.
Se poate deci aştepta în mod legitim ca cele Douăzeci şi Opt să ia acţiuni ferme în urma măcelului din Cairo. Cu alte cuvinte, să suspende cele 5 miliarde de ajutoare promise Egiptului. Această sancţiune ar trebui să fie menţinută atâta timp cât nu vor fi restaurate tratativele şi mecanismele democratice demne de acest nume. Orice s-ar face mai puţin de atâta ar fi o manevră de eschivare.
Desigur, ponderea actorilor externi faţă de înfierbântarea Egiptului este relativă şi există argumente cu duiumul pentru a demonstra marginalizarea occidentalilor. În Egipt, este probabil că vina este împărtăşită: nici epoca Morsi nu a fost lipsită de probleme, iar mobilizarea maselor înainte de răsturnarea, pe 3 iulie, a primului preşedinte ales democratic al ţării, a fost un simbol al tuturor derivelor, inclusiv represive, ale Fraţilor Musulmani ajunşi la putere.
Dar alegerea taberei lui al-Sissi, de a masacra manifestanţi şi de a pune în aplicare cele mai rele atrocităţi împotriva unor civili, este inadmisibilă şi necesită o sancţiune. Europa trebuie să-şi suspende ajutorul. Este o chestiune de principiu.

Opinie

Avertismente necesare şi inutile

Liderii UE “au dreptate” să afirme că violenţa din ultimele zile din Egipt nu poate fi nici justificată nici tolerată, comentează Frankfurter Allgemeine Zeitung, după declaraţiile preşedintelui Consiliului Europan, Herman Van Rompuy, şi ale preşedintelui Comisiei Europene, José Manuel Barroso. Cotidianul este în schimb foarte sceptic în ceea ce priveşte măsurile de care dispune UE, pentru a determina încetarea violenţei:

putem suspenda temporar relaţiile cu conducătorii militari din Cairo şi putem încerca să îi pedepsim retrăgându-le ajutorul. [Însă] răspunsul lor este şi el previzibil: nu vor tolera ca [UE] să intervină în treburile interne ale Egiptului; vor ignora îndemnurile la dialog şi vor sugera că pot găsi alţi parteneri potenţiali, ca Moscova, de exemplu. [...] Aceasta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la avertismente [...], dar nici nu trebuie să ne facem iluzii. Cu atât mai mult cu cât nici Fraţii Musulmani, şi nici militarii nu doresc să continue pe o cale care să ducă la o ordine civilă care să includă forţe politice multiple şi diferite.