Persoane expulzate din locuinţa lor şi-au găsit un adăpost fragil în faţa unei bănci a grupului Bankia, la Madrid, în 25 octombrie 2012.

Sunt persoana evacuată care povesteşte (1/3)

Până în anul 2008, Cristina Fallaras avea o viaţă stabilă de scriitoare şi redactor-şef adjunct al unei publicaţii. Dar a fost concediată şi a alunecat spre statutul de mamă şomeră fără domiciliu stabil. Un parcurs tragic, banal, într-o Spanie aflată în criză. Iată mărturia ei.

Publicat pe 29 iulie 2013 la 11:18
Persoane expulzate din locuinţa lor şi-au găsit un adăpost fragil în faţa unei bănci a grupului Bankia, la Madrid, în 25 octombrie 2012.

Mă numesc Cristina Fallarás şi am devenit cea mai mediatizată persoană evacuată din Spania. Aş prefera să vorbesc despre altceva, dar perioada în care trăim şi ţara în care mă aflu impun acest gen de subiect. Marţi, 13 noiembrie 2012, la ora 19.40, cu câteva ore înainte de începerea celei de-a doua greve generale organizate anul trecut în Spania, un individ de la o instanţă administrativă din Barcelona a sunat la uşa apartamentului meu situat în Piaţa Universidad. Se auzeau deja elicopterele poliţiei şi petardele primelor acţiuni greviste care, pentru noi, aveau mereu un aer uşor festiv. Exact în momentul în care fiul meu Lucas a deschis uşa şi mi-a spus “Mamă, este un domn”, am încetat, nu ştiu încă pentru cât timp, să fiu scriitoare, jurnalistă şi editor, devenind o persoană evacuată care poate depune mărturie scrisă şi poate oferi argumente în faţa unei camere de luat vederi. O mărturie în direct, la persoana întâi – practic şi eficient. Cele trei reguli ale jurnalismului: obiect, subiect şi analiză – trei în una.
Cititorii ar trebui să îşi imagineze un teritoriu mare cât o ţară, o suprafaţă precum o câmpie vastă. Opriţi-vă şi imaginaţi-vă!
Aţi reuşit? Bun; atunci priviţi acest spaţiu imens, impacabil şi brutal ca fiind zgâriat de unghia unui zeu care vrea să destrame pământul, tăind această suprafaţă în două. Din prăpastie vine un suflu de gheaţă, cel al Parcelor. Priviţi încă o dată: imediat, una dintre cele două părţi (să spunem, din raţiuni sentimentale, că este vorba de partea stângă) se prăbuşeşte în abis, într-un hău negru, luând cu ea toţi locuitorii, stupefiaţi, şocaţi, măcinaţi de vină.
Cealaltă parte a acestui tărâm pe care vi l-aţi imaginat şi pe care noi o vom numi Spania, a rămas în picioare, cu temerea că va avea aceeaşi soartă, aşteptând-o chiar, dar sub o formă mai puţin gravă: reduceri bugetare în domeniul sănătăţii, diminuarea ajutoarelor sociale, a drepturilor dobândite recent de femei, reduceri salariale… Nemulţumirile sunt de înţeles. Dar, într-un timp mai scurt decât cel în care democraţia ţării a devenit atât indestructibilă cât şi iluzorie, locuitorii părţii care s-a prăbuşit au fost privaţi de toate. Iar cei care au rămas ar renunţa de bunăvoie la sănătate şi viitor.

Prăbuşirea

Aici scriu despre partea prăbuşită. A trecut ceva timp de când trăiesc în întuneric, iar ochii mei s-au obişnuit cu această obscuritate, astfel că îi disting pe cei veniţi de curând. În 2009 şi 2010, două milioane de angajaţi au ajuns în rândul şomerilor. Aceştia nu primesc nimic – indemnizaţia de şomaj se acordă doar doi ani în Spania. Din 2011, ni s-au alăturat sute de mii de disponibilizaţi. Îi vedem cum cad, le facem loc. Ştim şi ştiu şi ei că este inevitabil.
[[De aici, îi vedem cu greu pe cei care au rămas sus, este necesar un efort de memorie]]. Ştim cum trăiesc, ce mănâncă, ce cumpără, cum se îmbracă şi pe unde se plimbă pentru că şi noi făceam aceste lucruri până de curând. Dar nefericirea aduce uitarea şi cred că asta ne salvează puţin. Însă cei de sus nu ne privesc. Nu pot. Rămân jurnaliştii, care încearcă în zadar să relateze despre sărăcie, despre evacuările din locuinţe, despre cauzele sinuciderilor. Căci, cum ar putea reuşi?! Dacă nu ţi s-a oprit niciodată apa sau electricitatea, sau amândouă, nu îşi poţi face o idee despre o viaţă de mizerie. Iată de ce eu poate că sunt de folos acum. Căci vorbesc în calitatea de persoană evacută din locuinţă.
Sigut că sunt şocată să mă aflu aici, jos. O evacuare este o procedură foarte îndelungată care începe printr-o concediere, dar care oricum te ia prin surprindere: este ca şi cum te-ai trezi dezbrăcat într-un spaţiu public. Dezbrăcat în întregime în mijlocul acestui bulevard mare pe unde în zori trec taxiuri, oameni distruşi, beţivi. În fiecare zi, la 6 dimineaţa, radioul de pe măsuţa mea se aprinde şi sunt împinsă spre duş de gândul: câştigarea vieţii. Viaţă nu am, trebuie să o câştig. Iar dacă o câştig, o voi pierde? În fiecare zi, acest gând mă ia prin surprindere, găsindu-mă din nou dezbrăcată.

Va urma

Acest articol a fost publicat iniţial în limba spaniolă, pe 12 decembrie 2012, în revista online argentiniană Anfibia.

Newsletter în limba română
Categorii
Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect