Alegeți o limbă
Să revenim acum la momentul în care s-a răsturnat totul. “Mamă, este un domn la uşă”. În timp ce zgomotul elicopterelor se adaugă iminentei greve generale, în timp ce aşez documentele de la tribunal pe o masă şi mă pregătesc să scriu un articol pentru site-ul ziarului El Mundo – trebuie să povestesc, este o necesitate să mă exprim, exprimarea ne salvează –, destinat iniţial blogului meu, dar care a ocupat prima pagină prea mult timp, toată ziua. Se intitula “Evacuarea mea a sosit”.
Dimineaţa, când lucrez singură acasă, nu deschid uşa. Uşile deschise dimineaţa aduc mereu veşti proaste. Însă uşile deschise la 19.40 aduc, de obicei, prieteni sau vecini.
Când m-am trezit faţă în faţă cu acest individ aflat pe palier, am ştiut ce aduce.
-“Vă aduc o înştiinţare de la tribunal”.
Sub mâna dreaptă avea un teanc de documente. Din mâna stângă îmi întinde o foaie.
-“Este un ordin de evacuare?”
Îl aştept de ceva timp, de când banca mi-a transmis că, dacă vreau să aflu informaţii despre situaţia creditului meu, trebuie să contactez serviciul juridic. Când afli că banca vorbeşte de “serviciul juridic” ştii că dosarul a fost transmis unui sector în care condiţiile sunt diferite. [[Este o senzaţie care aminteşte de cea simţită de adolescenţi când se confruntă cu “problemele adulţilor”]]. Trebuie să le trăiască. Le înţeleg, dar le scapă esenţialul.
“Mai mult sau mai puţin” – ezită individul. Trebuie să vă prezentaţi la tribunal şi să semnaţi asta.
-“Şi dacă nu semnez?”
-“Înştiinţarea va fi trimisă din nou”.
Se aud primele petarde pentru mobilizarea unei greve generale pe care un spirit strălucitor a catalogat-o drept “grevă politică”, de parcă ar fi putut fi altfel.
-“Copii, treceţi în sufragerie!”
Evacuarea
Semnez totul şi iau documentele. Tribunalul de primă instanţă numărul 4, Barcelona, 111, Bulevardul Corts Catalanes. Procedură de executare a garanţiei ipotecare xxx/2012 Secţiunea 2 C. Solicitant: Banco Bilbao Vizcaya Argentaria, SA. Procuror Irene Sola Sole. Partea debitoare: Cristina Fallarás Sánchez. Numele solicitantului şi cel al procurorului sunt scrise cu majuscule, al meu, cu litere mici.
Dintr-o dată, Facebook şi Twitter înnebunesc, la fel radiourile şi televiziunile, mă caută toată lumea. Telefonul sună. Este producătorul unei emisiuni de seară. În intervalul de audienţă maximă.
[[“Salut, Cristina, am citit cazul tău şi vrem să te invităm la emisiune pentru o dezbatere”.]]
-“Mă aflu chiar la Madrid pentru a participa la Festivalul de literatură Eñe”.
-“Trebuie să fii în studio la ora 8 seara”.
-“Este imposibil, exact la acea oră închei masa rotundă pe care o organizez. În realitate, totul este dificil, pentru că nu am nici bilet…”
-“Nu contează. Îţi trimit un taxi, îţi plătesc o noapte la hotel, îţi trimit un bilet”.
Ajung la studioul postului de televiziune privat. M-au adus în emisiune alături de două cupluri. Persoana cea mai în vârstă are 70 de ani. Este preocupată de coafură şi îşi mişcă rochia într-un gest nervos; este de partea cealaltă a ecranului, în faţa căruia petrece ore întregi ale unei pensii pe care şi-o imaginase liniştită. Soţul ei, un bărbat care, în pofida staturii impunătoare şi a tenului roşiatic de persoană din mediul rural stabilită la oraş, nu mai există. Văd, mai târziu, cum o lacrimă i se scurge discret pe obraz.
Celălalt cuplu, mai tânăr: bărbatul este trecut bine de 40 de ani, femeia are cu cinci ani mai puţin. Pe feţele lor se vede emoţia de a fi într-un studio de televiziune, un loc aproape divin, care le accentuează uimirea.
“Am fost evacuaţi”, îmi explică bărbatul, cu un accent andaluz. “Prima dată, ne-au evacuat din locuinţa noastră, acum ne vor evacua părinţii, pentru că erau giranţii cumpărării apartamentului nostru”, continuă el, arătându-l cu o mişcare de bărbie pe tatăl lui. Este vorba de casa în care au trăit toată viaţa. Se află toţi patru pe străzi, împreună cu cei mici. “Singurul lucru care ne rămâne este acesta, apariţia la televiziune”, continuă el.
Acceptarea
[[Am o durere de stomac. Şi una de cap. Care se transmite spre ochi.]] Dintr-o dată, nu mai ştiu ce fac acolo, cu aceste patru persoane a căror nefericire mi se pare atât de străină. “Singul lucru care ne rămâne este acesta”. Cum să explic că nu ne aflăm deloc în aceeaşi barcă? Cum să explic această dorinţă acerbă de a fugi, de a chema un taxi şi a reveni acasă?
O caut cu disperare pe una dintre prezentatoarele emisiunii. Am nevoie să ştiu că nu mă vor aşeza în prăpastia absolută, pe marginea căreia atârnă picioarele acestor oameni, care mă privesc întrebându-se de ce am venit. Până acum, nu am înţeles cu adevărat ce sunt. Mă apucă dubiile: voi fi o evacuată? Mă voi număra printre sutele de mii de persoane care nu mai au nimic? Acesta este motivul care m-a adus în această suburbie a Madridului?
-“Scuzaţi-mă, domnişoară, puteţi să îmi spuneţi pentru ce am fost chemată aici?”, o întreb pe prezentatoare.
În vocea mea se simte o tentă de iritare pe care nu o pot ascunde. Tânăra mă priveşte şocată.
-“Dar …, pentru a participa la dezbatere! Veţi participa alături de ceilalţi invitaţi, care îşi exprimă opiniile şi …”.
Nu reuşesc să mă relaxez, voi lupta, dar nu mă pot relaxa. Sunt o evacuată, ca mulţi alţii. Dar încă nu pot povesti, iar asta mă salvează. Apoi am vomitat de câteva ori.
Acest articol a fost publicat iniţial în limba spaniolă, pe 12 decembrie 2012, în revista online argentiniană Anfibia.
Citiţi prima parte.
Citiţi a doua parte.
