Alegeți o limbă
Liderii europeni au început o discuţie despre “contractele pentru competitivitate şi creştere” inspirate de germani. Ideea, să o spunem fără menajamente, este o mituire a guvernelor care opun rezistenţă în schimbarea politicilor economice. Asta ar putea avea un rezultat negativ – în timp ce, de fapt, avem la îndemână o abordare mai potrivită.
Propunerea prezentată de Comisia Europeană este ca, în loc să se facă apel în van la guverne, şi înainte ca o ţară să ajungă în punctul în care are nevoie de FMI, UE ar trebui să susţină reformele sale cu transferuri temporare condiţionale. Ar ajunge la un acord cu guvernul în privinţa agendei politice şi ar oferi subvenţii în schimbul implementării sale.
Există un argument pentru o astfel de abordare. Reformele, chiar și cele care aduc cele mai multe beneficii pentru societate ca un întreg, sunt deseori primite cu reticenţă pentru că erodează ceea ce economiştii numesc “rente”.
Cei care se bucură de aceste rente – de exemplu pentru că piaţa pentru produsul lor este închisă – au toate motivele să lupte împotriva schimbării. Cei care ar beneficia de reformă sunt mai numeroşi dar neorganizaţi, deci nu luptă pentru ea. Pentru a învinge rezistenţa, răscumpărarea rentelor ar putea fi o opţiune recomandabilă. Totuşi, ţările care au nevoie de reformă suferă în general şi de finanţe publice slabe. De aici ideea de a se baza pe banii altor ţări.
O experienţă umilitoare
Din punctul lor de vedere, ar putea fi mai bine să plătească mai puţin acum decât mai mult, mai târziu. Lipsa de reforme frânează creșterea şi competitivitatea şi este posibil să creeze turbulenţe financiare. Totuși există obiecţii. Cumpărarea rentelor poate fi foarte costisitoare. Tacticile propunerii sunt îngrozitoare. Să negociezi în politica internă cu entităţi internaţionale este o experienţă umilitoare, de care nu este dornic niciun guvern, dacă nu este forţat de pieţe. Oponenţii reformei s-ar grăbi să descrie guvernul ca pe un lacheu al celor de la Bruxelles.
Există o opţiune mai bună. În loc să spună guvernelor ce ar trebui să facă, UE ar trebui să decidă ce vrea să facă şi ar trebui să plătească pentru asta oriunde e nevoie, prin noi contribuţii de la statele membre, dacă este necesar. Dar ar trebui de asemenea să spună clar că nu se pot cheltui bani pe anumite ţeluri dacă politicile naţionale guvernamentale fac cheltuirea lor ineficientă.
Finanţările pentru un scop dat într-o anumită ţară ar fi deci supuse unei condiţii: ca politicile naţionale să nu împiedice obţinerea acestui scop.
Proiecte sprijinite şi prin legislaţia naţională
Iată un exemplu. Să presupunem că UE vrea să favorizeze locurile de muncă pentru muncitorii mai în vârstă. Ar putea introduce subvenţii pentru agenţiile naţionale de ocupare a forţei de muncă pentru a le ajuta să înscrie oameni în şomaj (ce au în jur de 50 de ani), în anumite formări profesionale şi scheme de plasament. Dar ar fi absurd să se sprijine acest gen de slujbe dacă legislaţia naţională le descurajează, de exemplu, prin pensionări premature sau prin beneficii prea generoase în caz de dizabilităţi. Aceeaşi abordare ar putea fi aplicată pentru alte proiecte UE, de exemplu pentru a întreţine mobilitatea pentru muncă.
Diferenţa faţă de contractul de competitivitate se vede în trei direcţii. Mai întâi, UE nu ar spune guvernelor ce e bine pentru ele. Ar stabili propriile sale scopuri și le-ar urma. Apoi, un proiect nu ar trata ţările în mod individual ci ar privi mai degrabă un ansamblu de ţări. Un proiect ce intenţionează să remedieze şomajul pe termen lung ar ţinti în mod necesar ţări unde şomajul pe termen lung este ridicat. În al treilea rând, condiţiile ataşate nu ar însemna o lungă listă cu de toate. Mai degrabă, se vor ţinti obstacolele în calea îndeplinirii scopurilor specifice ale Uniunii.
O astfel de abordare ar avea scopuri definite și, prin urmare, eficienţa sa ar putea fi evaluată. Ar fi de asemenea mai acceptabilă din punct de vedere politic decât contractele condescendente.
