Alegeți o limbă
Berlin, cartierul guvernului, august 2009. Pe gazonul Reichstag-ului, copiii de imigranţi joacă fotbal şi jurnaliştii se întind pe şezlonguri, în timp ce camionagii somnolează la umbra Cancelariei. Alegorie a păcii şi liniştei, această imagine de Epinal pare ieşită de-a dreptul din Renaşterea italiană. O frescă, veselă şi lejeră, cum ar fi Efectele Guvernului Bun de către Ambrogio Lorenzetti în Palazzo Pubblico din Siena.
La un an de la criza financiară, Germania se află încă printre cele mai bogate naţiuni din lume şi, de asemenea, printre cele mai paşnice, în ciuda războiului din Afganistan. Băncile au reînnoit relaţiile cu profitul. Desigur, numărul de săraci a crescut, dar totul este relativ.
Acum este vorba de a merge la vot. Potrivit unui sondaj, doar 36% dintre germani cred că democraţia lor funcţionează "în ansamblu destul de bine". Niciodată în istoria ţării noastre, această cifră n-a fost mai scăzută. Cu toate că clasa politică se luptă zi de zi în faţa camerelor de luat vederi pentru a câştiga respectul, dar şi iubirea alegătorilor. A fi popular este atât de importantă încât ei preferă să nu-şi mai ia nici un angajament. S-a terminat cu "mai bine libertate decât socialism" al Creştin-Democraţilor, care astăzi apără cel mai mare plan de subvenţii al istoriei germane de la Willy Brandt [cancelarul social-democrat din 1969 în 1974] încoace. Duse glumele despre un SPD pe care nimeni nu-l mai crede cu adevărat capabil de socialism. Afişe fără conţinut. O ţară fără caracter. Cum am putea reproşa Angelei Merkel de a nu avea o linie politică clară ? Alegătorul, nici el nu are. Suveranul, poporul, nu-şi caută o nouă viziune, ci mai degrabă o agenţie bună de rating pentru a-şi asigura perspectivele de viitor. Partidele politice nu mai joacă decât roluri secundare.
Oamenii nu mai au încredere în stat
Când statul încurajează cetăţenii să nu se mai bazeze pe el pentru pensii, de a nu se mai baza pe asigurările "publice" şi să-şi trimită copiii la şcoli particulare, cetăţenii îşi pierd încrederea. Numai cei săraci se mai sprijină pe stat, fiindcă nu au de ales. Privatizarea certitudinilor despre viitor este un fenomen încă subestimat care alimentează nemulţumirea alegătorilor şi îi împing să creadă că nu mai au nevoie de Stat. Lipsa de solidaritate este rezultatul unei bune guvernări. Societatea de piaţă nu poate crea nici un sentiment de apartenenţă, doar înlocuitori de moralitate care nu aparţin unui mediu social. Nu mai suntem cetăţeni ci bancheri de afaceri pentru noi înşine.
Din această perspectivă, atunci, nu vedem iresponsabilitatea bancherilor şi rolul lor în criza financiară ca un cancer ce mănâncă societatea noastră. Câţi oameni, din Germania sau de altundeva, nu ar fi fost la fel de lacomi ? Cetăţenilor care se tocmesc pentru un ban în declaraţiile lor fiscale, păcălesc companiile de telefonie, şi se duc să facă plinul de cealaltă parte a frontierei, le este (probabil) un pic ruşine să arate cu degetul neruşinarea responsabililor direcţi ai aceste crize financiare. De aceea probabil că Die Linke nu profită aproape deloc de imoralitatea profundă a crizei financiare.
Relaţia dintre normele sociale şi normele pieţei a scăpat de sub control. "Dorinţa de a avea" a înlocuit " dorinţa de a fi", iar acest fapt este acceptat de toate partidele. Astăzi nu se mai consideră purtători de cuvânt pentru anumite grupuri sociale, ci toate partidele sunt acum "populare", sau "hard-discounters" ai politicii. Cetăţenii au devenit utilizatori, alegătorii clienţi. Rolul statului este nesemnificativ. Biroul Federal al Muncii şi-a făcut treaba zeci de ani înainte de a fi transformat în "agenţie de ocuparea forţei de muncă", mai potrivită sufletelor noastre capitaliste.
Omul are o natură capitalistă ?
Timpul nostru crede în natura capitalistă a omului. Nimeni nu pare să-l audă pe Adam Smith, fondator al economiei naţionale, bătând în sicriul lui. Pentru el, căutarea profitului era un sentiment practic dar secundar. Astăzi, credinţa în esenţa capitalistă a sufletelor noastre subminează bazele societăţii. Pe ambele părţi ale frontului, ea otrăveşte biotopul patriotic de dreapta şi ridiculizează solidaritatea virtuală propovăduită de stânga.
Este posibil de a guverna un popor aşa de amoral ? Există un curent politic comună pentru cetăţeni care critică prima pentru casare de a fi economie politică dar totuşi o încasează ? Şi cine îndrăzneşte să întrebe dacă îi amuză pe politicienii noştri să încerce să obţină favoruri de la clienţii cu branduri ?
Unul din efectele unei guvernări bune este pierderea virtuţii. Diagnosticul este uşor: toată organizarea noastră socială se bazează pe consumul de produse de care nu avem nevoie, pe care le plătim cu bani pe care nu-i avem, şi pe care le cumpărăm ca să impresionăm oameni pe care nu-i iubim. Dacă fiecare dintre noi nu ar consuma mai mult decât de ce are cu adevărat nevoie, întregul sistem s-ar prăbuşi. Acesta este paradoxul timpurilor noastre. O poleială sufocantă pe culori atrăgătoare. Blestemul bunei guvernări.
CETĂŢENIE
Cum să facem să scadă lipsa la vot?
"Tâmpit", "debil", "mută-te în Coreea de Nord" - alegătorii germani au reacţionat rapid la propunerea unui deputat de a face obligatoriu votul. Cu o abţinere record de 22,3 % la alegerile din 2005 şi de 57 % în timpul ultimelor alegeri europene, această idee este de înţeles, remarcă Süddeutshe Zeitung. Lipsa la vot a atins deja o nouă generaţie, şi, mai ales, un nou strat social. Debarasaţi de "cine nu votează, votează cu Hitler" de după război, cei mai tineri, susţinuţi de un bun număr de intelectuali, îşi asumă refuzul la scrutin şi caută să dea un semnal forte elitei politice. "S-au săturat de partide. Vor politicieni independenţi şi puternici care nu se lasă corupţi de către lobbyişti", scrie cotidianul din München. Pentru a remedia aceasta, propoziţille izbucnesc de peste tot: a face non-alegătorii vizibili în Parlament lăsând goale scaunele care corespund celor care lipsesc la vot; finanţarea partidelor în funcţie de participare. Dar mesajul pare să fie dificil de trecut. Poate, avansează SZ, pentru că nu facem legaturi între participare şi legitimitate politică.
